Cine face de rușine România în chestiunea ajutorului Ucrainei?

Unde este oare responsabilitatea lui Bogdan Aurescu? Și de ce mai ocupă el fotoliul de ministru de externe, de vreme ce nu e în stare să-i răspundă cât de cât onorabil nici măcar unui biet reporter de la BBC?

În timp ce Senatul Parlamentului din București dă liber la furat, dezincriminând abuzul în serviciu în pofida unor pagube de până la 50.000 de euro, România se dă în stambă și la televiziunile occidentale. Cel mai incomompetent ministru de externe de care a avut vreodată parte România a blamat țara pe plan extern, ca niciodată, răspunzând ca vai de capul lui jurnalistului BBC Stephen Sackur.

Pe care, spre deosebire de ziariștii români, net mai creduli și placizi, mai ales pe plan intern, nu-i poate nici prosti nici duce cu vorba. În lumea liberă, occidentală, democrațiile cu o presă serioasă au gazetari în stare să pună întrebări încuietoare, la care dezabuzata opinie publică românească nici nu mai așteaptă răspunsuri cât de cât rezonabile de la mai-marii dîmbovițeni.

Aurescu la BBC luptându-se din greu cu o întrebare simplă, clară, naturală

Neobișnuit, ca atare, cu întrebări de bun simț, Aurescu a capotat imediat în fața nedumeririlor de bun simț ale jurnbalistului britanic. Reporterul, mirat de faptul că românii sunt cei mai reticent popor din Europa în materie de ajutorare militară a Ucrainei, iar organele de stat de la București refuză de mai bine de un an, ca niciun alt guvern european, să precizeze dacă oferă ajutoare militare Ucrainei și, dacă da, ce fel de ajutoare sunt ele, l-a rugat pe Aurescu să lămurească toate acestea.

În replică, ministrul de externe al României a dat din colț în colț. Mai nediplomatic decât toți predecesorii săi, care măcar știau să mintă frumos și când erau lăsați fără replică, Aurescu n-a găsit în valiza sa diplomat decât răspunsuri de doi lei și în doi peri. Sau formule hilare semnificând un neajutorat ridicat din umeri.

Potrivit Hotnews.ro, Sackur l-a întrebat pe Aurescu ”de ce nu spune România în mod public dimensiunea propriului ajutor militar, financiar? Națiunile europene partenere sunt foarte clare în ce privește dimensiunea asistenței pe care o acordă, dar voi o țineți secretă. De ce?”

La care Aurescu a răspuns prin lipsa monumentală de logică a unui non sequitur evident oricărui prost: ”deoarece aceasta este politica guvernului nostru”. Apoi, pricepând că a rostit o afirmație de toată jena, a adăugat: ”considerăm că e mai eficient în acest fel. Ceea ce este cu adevărat important este ca NATO și aliații să poată ajuta în mod eficient Ucraina. Și credem că e mai bine pentru Ucraina.”

Acceptând să nu i se furnizeze detalii, reporterul a insistat, firește, amintind de tancurile și avioanele date pe față Ucrainei de alte țări, oferindu-i lui Aurescu în repetate rânduri șansa de a ieși basma curată, fără însă ca ministrul român de externe s-o fructifice și să dea un răspuns ceva mai inteligent, mai logic, mai coerent și mai persuasiv.

Excedat, după ce a fusese stăruitor dus cu vorba și primise numai răspunsuri goale de sens, Sackur i-a aplicat demnitarului dâmbovițean nucleara, întrebându-l pe ministrul de externe dacă Aurescu reprezintă o democrație?

Șocat și probabil incapabil să prevadă ce urmează, Aurescu s-a apărat încercând să câștige timp cu o contraîntrebare: ”aveți dubii pe această temă?”

La care expondentul BBC i-a explicat cu necesara răbdare că, ”într-o democrație cetățenii se așteaptă ca guvernul să fie responsabil. Dacă trimiteți finanțări semnificative și echipamente militare semnificative în Ucraina, publicul vostru, oamenii care vă votează guvernul vostru ar trebui să aibă dreptul să știe.” Să adăugăm că dreptul acesta îl au deopotrivă și cetățenii români care, plini de bun simț, n-au votat sau n-ar fi votat actualul guvern uselist, ca și aliații României care-i dau ajutoare multiple.

Lăsat iar fără replică, Aurescu și-a etalat lipsa de răspundere în fața poporului român, al Europei și al partenerilor NATO, afirmând că el ar ”crede că la sfârșitul războiului, multe lucruri vor fi făcute cunoscute…” Urmat de alt bla bla despre cât de important ar fi ”să ajutăm Ucraina să câștige războiul”. Sackur nu l-a slăbit, întrebându-l dacă ”crede în responsabilitate?” La răspunsul afirmativ cu privire la credința în răspundere, Sackur i-a cerut-o, iar Aurescu a declarat prin eroarea logică a unui dadarism (whataboutism) că ”Rusia ar trebui să răspundă pentru ce face în Ucraina”. Ca și cum despre Rusia ar fi fost chestionat. Sau ca și cum datoria de a răspunde a Moscovei ar absolvi guvernul României de datoria de a răspunde românilor și aliaților în legătură cu faptele acestui executiv.

Întrebați doar în două rânduri cu privire la motivele secretomaniei românești în materie de livrări de arme Ucrainei, cei doi responsabili ai politicii externe și de securitate a României, președintele Iohannis (chestionat în vara anului trecut) și nu mai puțin ineptul său ministru de externe s-au mulțumit să afirme repetat că ”noi credem că e mai eficient în acest fel”. Dixit Iohannis.

Iar Aurescu l-a repetat papagalicește: ”Considerăm că este mai eficient în acest fel.”

O politică externă de avarie

Președintele n-a refuzat doar să spună clar dacă România a trimis arme în Ucraina, ci a susținut că în război ”n-ar fi înțelept să dai informații esențiale adversarului”. Ceea ce înseamnă că SUA, Marea Britanie, Olanda, Franța, Italia, Germania, Polonia, Slovacia, Cehia sau Statele Baltice sunt state conduse de proști și nesăbuiți, de vreme ce au comunicat public și transparent – cu liste de cantități, bugete și date de identificare – ce și cât armament greu au trimis Ucrainei, astfel încât popoarele lor să aprobe sau să protesteze.

Răspunsurile celor doi demnitari sunt, deci, nu doar lipsite de o justificare plauzibilă. Reprezintă și o insolență extraordinară. Căci implică ideea că, potrivit României, ceilalți, de la americani la baltici și de la britanici, francezi, spanioli, portughezi, olandezi, danezi, suedezi, norvegieni, germani și italieni la cehi, slovaci, polonezi și bulgari ar fi in corpore niște nătărăi lipsiți de orice fel de eficiență.

Cu dregători de o asemenea obrăznicie, incompetență, lipsă de diplomație, trufie, iresponsabilitate și lașitate nu e de mirare că Eurobarometrul cel mai recent a constatat că românii sunt europenii care se împotrivesc cel mai energic ajutorului dat Ucrainei de Uniunea Europeană. De parcă românii n-ar înțelege că, dacă Rusia înfrânge Ucraina, iar invadatorii vor controla Moldova și granițele de nord și nordest ale României nu mai e, cu toată apartenența la NATO, decât o chestiune de timp pânâ când unii se vor feri din nou să recite versurile pentru care a fost asasinat, probabil, C-tin Tănase: ”rău a fost cu «was ist das»/Da-i mai rău cu «davai ceas»/De la Nistru pân’ la Don/Davai ceas, davai palton/Davai casă și moșie/Harașo, tovărășie!”, rostise el cu brațul plin de ceasurile mult-râvnite de soldații armatei roșii, în timp ce arăta spre un ornic, zicând: el tic, eu tac, el tic, eu tac. Tănase n-a tăcut și a fost martirizat în august 45.

Răspunderea românilor pentru țară

Tac în schimb chitic mai-marii României, pe ideea că ”sabia capul plecat nu-l taie”. Asta dacă nu sunt vânduți ori simpatizează cu cleptocrația postsovietică, putinistă, Dar noi? Și noi suntem mai degrabă muți, ca președintele. Într-o privință ar fi bine totuși să ne amânăm tăcerile. Ar fi bine să notăm cât de rău s-a lungit lista greșelilor, gafelor și măsurilor sinucigașe adoptate de executivul cuplului Iohannis-Ciucă. Nu le putem nici pe departe enumera pe toate. Sau mare parte din ele.

Dar e clar că România s-a izolat cu bună știință în Europa și în NATO, ca și în estul Europei, unde i-a cedat Poloniei, fără luptă, și fără vreun avantaj, postura de adresă principală a administrației americane și de primus inter pares în viitoarea configurație securitară a continentului, de după victoria Ucrainei.

Iohannis-Aurescu au semnalizat Moldovei, căreia la nevoie i s-au dovedit prieteni deloc de nădejde, de vreme ce i-au vândut gaz la un preț exorbitant când rușii transinistreni le-au tăiat basarabenilor energia, că România nu este, vai, un aliat de încredere, unul pe care să se poată pune bază.

Ucrainei i-au semnalizat, exacerbând inutil povestea conflictului pe tema Bîstroe, că, departe de a fi un prieten adevărat, România e țara care la o adică produce șoșoace și șoșocării, mai degrabă decât ajutor militar pentru cei a căror luptă pe viață și pe moarte apără și Moldova, și România.

Pentru nimic din toate acestea românii nu le-au cerut, cum ar fi fost firesc, socoteală. Pe această docilitate se bazează mai-marii de la București când se ușurează fără jenă pe principiile democrației, lăsând niște parlamentari fără nimic sfânt să legifereze furtul pe față, în cleptocrație.

Dacă iresponsabilitatea ține în Europa și în lume, de ce n-ar ține și acasă? Iată că urciorul nu merge totuși, ad infinitum, la apă. BBC i-a cerut răspunsuri lui Aurescu. N-a putut să le dea. Acum e probabil foc și pară și scandalizat la culme de prestația jurnalistului britanic care l-a dat în vileag.

Universitățile României le cer socoteală plagiatorilor din guvernul României. Nici ei n-o dau. Și ei sunt indignați că niște intelectuali sau niște școli înalte le solicită politicienilor-hoți să răspundă celor ce i-au votat.

Și uite așa tot avansăm spre Schengen: din hoție în hoție, din pensie specială în pensie specială, din lipsă de răspundere în lipsă de răspundere și din indignare în indignare că un ziarist care-și cunoaște meseria, i-a pus niște întrebări de bun simț ministrului, reprezentând, orice ar fi România, țara pe care a făcut-o plenar de rușine la televiziunea publică britanică.

Unde vom ajunge? La pepeni dacă nu ne punem la păstrare fatalismul și nu-i tragem la răspundere.