Un discurs istoric. Epocala cuvântare a lui Rubio (II)

Va strânge Europa mâna întinsă de americani?

Europa are de ales. Și nu e ușor. Nu puțini comentatori europeni au strâmbat rău din nas, în reacție la alocuțiunea lui Rubio.

Înainte de a vedea de ce și de a relua firul argumentației lui, să consemnăm situația globală. Și faptul că, precum un pacient mancurtizat, prea bolnav ca să se dezmeticească din propriile puteri și din mângâierile consolatoare ale unui medic ca șeful dipomației americane, dacă nu din palmele și diagnosticul unui medic excesiv de dur, ca J.D. Vance, puțini europeni dau semne să realizeze cum li s-a degradat sănătatea, în ultimii ani, și ce au de făcut ca să se întremeze.

La Conferința de Securitate de la München, senatorul Lindsey Graham, un apropiat al președintelui american, i-a transmis confuzei și perplexei Europe un mesaj clar și la fel de coerent ca al lui Rubio. Și un apel la schimbarea necesară întru salvare și cooperare transatlantică: ”Schimbați ecuația militară și adoptați proiectul nostru de lege bipartizan pentru a-i oferi lui Trump instrumente pentru a face presiuni asupra țărilor care susțin această mașinărie ucigașă (rusă). Căci ordinea mondială pe care vreți să o mențineți a eșuat. Putin a invadat de trei ori. Nimic din ceea ce a făcut Europa nu l-a descurajat. Nimic din ceea ce am făcut noi nu l-a descurajat. Acesta e un război condus de un tip care crede că Ucraina nu ar trebui să existe și va continua până când cineva îl va opri.”

La fața locului, Graham a demonstrat că nu-și face iluzii nici cu privire la natura regimului islamist iranian, aliatul Rusiei lui Putin: ”este o teocrație care, dacă ar putea obține o armă nucleară, ar folosi-o pentru a atinge trei obiective: purificarea islamului, distrugerea statului evreu și atacarea noastră…Hitler a scris că vrea să-i omoare pe toți evreii – nimeni nu l-a crezut. Cred că ayatollahul și regimul său – nu poporul iranian – sunt fanatici religioși, naziști religioși…Hitler dorea o rasă stăpânitoare; ei (n.m mullahii iranieni) vor o religie stăpânitoare...Nu se poate negocia cu acești oameni…. Sunt hotărâți asupra unei agende religioase care îi învață să mintă și să distrugă în numele lui Dumnezeu”.

Aceasta e claritatea morală de care are nevoie Vestul ca să se dezmeticească și să se însănătoșească. America administrației republicane demonstrează că e dispusă să-i preia Apusului, odată în plus, conducerea, cu toate riscurile pe care le implică această asumare.

Dar aude oare Europa aceste glasuri ale lucidității?

Aude vocile chemându-ne pe noi, somnambulii, să ne dăm îndărăt din buza prăpastiei la marginea căreia ne place să ne plimbăm? Și dacă nu, de ce nu?

A examina cazul Franței cândva democratic-liberale, scufundate în extremism de stânga și islamism, ajută întru depistarea răspunsului la această întrebare. La Lyon a fost asasinat zilele trecute un tânăr protestatar împotriva islamistei și extremistei de stânga din Parlamentul European, Rima Hassan. O propagandistă a terorii jihadiste.

Aici s-a ajuns. La omor și teroare politică în stradă, în reacție la demonstrații de protest pașnice. În terorism islamist și stângist.

Realități europene ocultate în mare parte din presă. Și Primul Război Mondial Informațional

Mark Weitzman amintea în Tablet, la 11 februarie 2026, că nimic nu se compară cu intensitatea cu totul anormală cu care, de la masacrul antisemit al jihadiștilor din Gaza, de la 7 octombrie 2023 încoace, se comentează Israelul și evreii. În acest domeniu, prelucrarea obsesivă a temei a atins un record istoric, depășind toate celelalte dispute, de pildă cu privire la războiul din Ucraina, vaccinuri în pandemie și schimbarea climatică, după cum a stabilit cercetătorul francez Hugo Micheron, autorul unui studiu global.

Potrivit lui, am intrat în ”Primul Război Mondial Informațional”. Iar acest război al informațiilor a fost lansat în Europa de Hamas. Și de alți adepți ai islamului radical. A căror campanie antisemită, demarată în anul 2000, a dus, în 2015, la un sângeros val de teroare, care a durat în Franța un an și jumătate. Acest val a cuprins nu doar Franța, ci și Belgia și Marea Britanie, ca și restul Vestului. Un nou val a acoperit Franța și Apusul după 7 octombrie 2023.

Câteva zile mai târziu, la 13 octombrie 2023, era asasinat în liceul său Gambetta-Carnot profesorul francez de literatură Dominique Bernard. În acea zi, chemat să abordez pe stradă, într-un oraș german, semnificația băii de sânge genocidare, comise euforic de jihadiștii din Gaza în chibuțurile israeliene, vorbeam cu un nod în gât, amintindu-mi de apelul la intifada globală, lansat anterior de un lider islamist, terorist. Cu doar câteva zile înainte, universitățile și metropolele apusene ca New Yorkul, care a ales recent primar un socialist musulman virulent antisionist, dar și Londra, Berlinul și Parisul, se umpluseră, chemați parcă de o mână nevăzută, de protestatari islamiști și extremiști de stânga, in corpore pro-teroriști, antiamericani, antioccidentali și, mai ales, antisemiți. 

În context, autorul celebru al Cărții Negre a Comunismului, Stephane Courtois, a acordat Melaniei Cincea un interviu, în care a admis că ”islamismul apare ca totalitarismul secolului XXI”. În ”Puterea a cincea”  el a evocat, între altele, masacrele cărora le-au căzut victimă în ultimii ani și în ultimele decenii mulți francezi, creștini și evrei, între care profesorul de istorie Samuel Paty, decapitat în plină stradă într-o suburbie a Parisului, precum și vârstnicul preot Hamel, înjunghiat în biserica sa, în timpul slujbei, acte comise de fanatici susținători ai islamismului radical, despre care Courtois crede că ar fi un fenomen”nou”.

În realitate el nu e nou. Și nu s-a ivit abia în anii 80, odată cu preluarea puterii în Iran de către ayatollahul Khomeini, cum afirmă Courtois. Frăția Musulmană și islamismul s-au născut în Egipt, în prima jumătate a veacului trecut, fiind nășite de Hassan al Bana. Iar figura islamistă de proră, Mohammed Amin al-Husseini, cel inspirat de Frăție, s-a aliat cu Hitler, a vizitat încântat, în anii 40, lagărele de exterminare naziste, visa să le creeze replici în Țara Sfântă și a creat batalioane teroriste, SS, musulmane, în Bosnia.

Dar Courtois nu se înșală reliefând că ”acest islamism radical revendică un război total împotriva democrației și a valorilor sale de respect pentru om. El apare ca noul totalitarism al secolului XXI, cu o bază teocratică”. Căci…”grupurile comuniste, de extremă stânga, în Franța și în toată Europa, au lăsat deoparte tradiționala lor „apărare a clasei muncitoare”pentru a veni în ajutorul „poporului palestinian”. Consecința a fost o creștere formidabilă a unui nou antisemitism de stânga, bazat pe două sloganuri radicale: „genocidul din Gaza”, o informaţie falsă contrazisă de toate faptele, și „Palestina de la râu la mare”, care implică distrugerea statului Israel. Pe aceste două teme, extrema stângă franceză, în special partidul La France Insoumise (LFI)…duc campanii violente, inclusiv antisemite, în sprijinul Hamas și al grupurilor islamiste palestiniene, toate susținute de Rusia lui Putin. Astfel, ei speră să mobilizeze o parte importantă a populației franceze de origine imigrantă și de cultură musulmană atât la alegerile municipale, cât și la cele legislative și chiar prezidențiale. Astfel, seamănă semințele unui război civil care, încă de la Marx și Lenin, e visul oricărui revoluționar, sursa tuturor violențelor extreme și contrariul absolut al democrației parlamentare. Desigur, Rusia nu a ezitat să arunce gaz pe foc, organizând câteva provocări antisemite la Paris. În același timp…extrema dreaptă anti-imigrație a luat poziție împotriva LFI și, în ciuda vechiului său fond antisemit, se prezintă acum drept cel mai bun apărător al evreilor, distanțându-se public de Putin – din cauza războiului din Ucraina…– dar și de Trump, ale cărui discursuri…(au) rănit naționalismul.”

În 2023, după masacrul jihadist din octombrie condus de Hamas, numărul atentatelor antisemite s-a împătrit în Franța. Explozii similare de nebunie bezmetică, marcată de ură anti-evreiască au avut loc peste tot, în Europa de vest și SUA.

Europa problemelor care, chipurile, n-ar ”exista”

Și în Marea Britanie? Anul trecut, antisemitismul a mai luat o dată proporții, în Regatul Unit, numărul incidentelor antievreiești crescând cu 4%, ceea ce a făcut din 2025, cu aproape 4000 de atacuri antievreiești, aproape cel mai rău an din istorie, cu excepția apogeului înregistrat în 2023.

Yehuda Kaploun, emisarul prezidențial american pentru combaterea antisemitismului, a avertizat că, în Regatul Unit, urii pe evrei ”i s-a permis să se transforme în amoc”.

Ce spun autoritățile britanice? Că, potrivit lui Konstanin Kisin, nu problema ar fi ”problema”, ci aceia care o indică, o declară, o descriu și cer să fie rezolvată: adică ”rasiștii”, ”naziștii” și ”islamofobii”. Cei care deplâng de pildă bandele de pakistanezi abuzatori și edificatori ai unui sistem de viol cu sute de mii de victime din rândul adolescentelor albe și creștine ale Angliei.

Pe mulți formatori de opinie și autoproclamați ”analiști”, ”influensări”, ”politologi” și ”istorici” europeni, sordida realitate a străzilor și metrourilor occidentale și sinistra situație creată femeilor de ideologii woke nu-i interesează nici cât negru sub unghie.

Lor le pasă de ”jandarmul horthyst Orban”, în țara căruia evreii europeni, culmea, se simt mai în siguranță decât oriunde în Europa. Și de faptul că Rubio nu s-a dat în lături să-l viziteze pe unul din puținii lideri europeni care, cu toate defectele lui regretabile, ținând de politica nefericită, egoistă și, parțial, economic determinată față de criminalul dictator rus a Ungariei, a îndrăznit să apere țintele predilecte ale extremei stângi europene: ideea de națiune și religiile civilizației iudeo-creștine.

Decuplarea europenilor de stânga de realități

Te-ai fi așteptat ca abulica și dezorientata Europă să aplaude tentativa Statelor Unite de a-și juca rolul de primus inter pares în alianța nordatlantică și de a conduce Vestul spre resuscitarea și întărirea lui. Ți-a găsit. Spre a conferi legitimitate nu doar criticilor la adresa Americii lui Trump, ci și extremei stângi care-o demonizează, ideologii celei din urmă invocă ”pseudo-conservatorismul” și părelnicul ”obscurantism” al liderilor americani. Apoi tematizează ”lipsa” lor prezumtivă ”de idealism” și de atașament la ”instituții internaționale, la bună guvernare, la acțiune colectivă pentru binele comun” și alte bazaconii made in Harvard și în laboratoarele doctrinarilor de la catedre de ”teorie critică”, de studii ”coloniale” și de ”gen”.

Toți ideologii extremei stângi apusene ignoră necruțător și cu maximă superbie dezastrul în care a ajuns Europa de pe urma învățăturilor neomarxiste și postmoderniste. Ei propun deci, în continuare, mersul nesmintit și neabătut spre catastrofă, pretinzând că doar consecvența pe drumul progresist amorsat cândva, la începutul anilor 90, din oarece imbecilitate, de învingători în Războiul Rece, va evita noi ”orori”.

Ca și cum Rusia și islamiștii iranieni (ori aliații lor chinezi) nu le-ar comite permanent, de mult, apropiindu-și ororile, pas cu pas, de granițele Ucrainei și Moldovei, ale Israelului și Greciei.

Or, Rubio și Graham au explicat la München situația în mod clar și istoric irefutabil. Ordinea mondială s-a spart (nu de către Trump, ci de către Putin, între altele în 2008, în 2014, iar apoi în 2022, nota mea) iar instituțiile internaționale pe care jură oamenii ”de bine” progresiști au dat jalnic chix în tentativa de o repara. Au clacat lamentabil în oprirea războiului ruso-ucrainean. Și la fel, în a convinge Iranul s-o lase mai moale cu bomba, cu rachetele balistice și cu terorismul regional.  

Ce-a mai zis Rubio la München?

Altceva decât socialista Partidului Democrat american, Alexandra Occasio Cortez. Care și-a făcut și ea apariția la München și s-a făcut de râs ca ex-vicepreședinta Kamala Harris, când, candidând la președinție, aleasa lui Biden își livra obișnuitele salate de cuvinte. Ocasio Cortez s-a bâlbâit interminabil și, ca Elena Lasconi, n-a reușit să răspundă efectiv la o întrebare simplă de politică externă, despre ce-ar trebui să facă SUA dacă regimul comunist chinez invadează Taiwanul.

La antipod, strălucitul discurs al lui Rubio a descris concis, coerent și persuasiv viziunea Americii sale. E reconstrucția unui Vest menit să fie, pe viitor, ”la fel de mândru, de suveran și de vital, precum în trecutul său”.

Iată depănat în doar câteva cuvinte coșmarul progresist, anticapitalist, antioccidental, antiamerican. Cum să NU mai fie Vestul în genunchi? Și cum să nu mai stea în poziția ghiocel în fața Chinei, islamului, sudului global?

Șeful diplomației americane a subliniat, în context, că reedificarea Occidentului (care e vădit mai bun decât alte culturi și civilizații, și n-are de ce să-și pună fără încetare cenușă în cap și să-și ceară în permanență iertare pentru că există) e o misiune pe care America și-o asumă, ”la nevoie, și singură, deși ”preferă ca Europa să-i fie alături”.

Fraza cheie a discursului său

Mingea a aterizat, prin ea, în terenul Europei. Care are de ales. Dar între ce și ce?

Ideologii antitrumpiști sugerează că între SUA și între autonomie militară europeană. Ceea ce este o aiureală.

Întrucât lenea, lăcomia și pacifismul ultimelor decenii au lăsat-o practic dezarmată, Europa nu are de ales, esențialmente, decât între Washington și comunismul dictaturii de la Beijing, flancată de aliații Chinei: Rusia, Iran, Coreea de Nord, Frăția Musulmană, teroriștii islamiști de pretutindeni și falimentara Cubă, alături de sandiniștii nicaraguani și ce-a mai rămas din regimul chavist de la Caracas.

Restul e poezie. Și mai ales dezinformare, menită să tulbure judecata și să îngreuneze decizia salvatoare.

Înseamnă asta că încercarea americană a resuscitării civilizației occidentale e o tentativă de ”regime change” în Europa, cum s-a spus?

Dacă unor regimuri europene nu le pasă de propriile națiuni, de apărarea lor, a propriei culturi și spiritualități, a valorilor lor, dacă nu vor ca Europa să fie puternică moral, politic, economic și militar, pentru că o atare forță le contrazice dogmele și doctrinele radicale de stânga, atunci e timpul să plece.

Dar nu americanii le vor schimba, ci chiar popoarele europene, care s-au săturat să fie duse de nas. Care s-au săturat să li se fure granițele, bogăția și industriile și să li se dicteze o anti-meritocrație, un împăciuitorism și o demografie ce le pune serios și tot mai accentuat în pericol, în numele unor drepturi ale omului tot mai puțin respectate (de pildă în Iran), de către cei ce le invocă mai des, dar fără să facă nimic spre a le impune. Sau în numele ONU, al instituțiilor internaționale și al vechii ordini globale bazate pe reguli.

Care nu doar că nu și-au îndeplinit misiunea, ci au fost capturate și întoarse împotriva spiritului regulilor conviețuirii pașnice, pe care ar fi trebuit să se bazeze respectiva ordine.

Iată contextul în care Marco Rubio și-a lansat cel mai puternic avertisment. Și motive de speranță

După ce a subliniat că americanii nu sunt interesați de o ”Europă slabă, anemiată de rușine și culpă”, ci vor una mândră de moștenirea și cultura ei, una puternică, pentru că e în interesul Americii să nu fie slabă, ci puternică prin aliați europeni puternici, secretarul Departamentul de Stat a articulat esențialul. El a reliefat că America nu poate accepta ”raționalizarea frângerii status quo-ului, în locul reparării lui”.  Pentru că ”noi în SUA” n-avem de gând să fim ”managerul politicos și cuminte al administrării declinului Vestului”.

Or, exact asta cer spăimoșii (de la stânga spectrului politic) cărora, disperați și paralizați de angoase cum sunt, le e frică de te miri ce, de la climă și tehnologie, la război. Și se tem, ca atare, de orice posibilă acțiune de remediere a situației.

Aici, Rubio a pus degetul pe rană. Pe frica administrației americane de ”rușinea de a nu lăsa generațiilor viitoare un Vest mai mândru, mai puternic și mai prosper”. Și pe indispoziția și lipsa de vitalitate a unei Europe și încrezute, și scufundate în deznădejde, care ar trebui întărită, fortifiată, revigorată. Dacă vrea. Și, adaug eu, dacă se smerește, dacă i se dă speranță și dacă va putea ieși din paralizie.

Deși e criticabil pentru că n-a abordat decât indirect pericolul rusesc, auditoriul european l-a răsplătit cu ovații la scenă deschisă pe singurul șef al diplomației americane care, de la Henry Kissinger încoace, servește țării sale și în calitate de consilier de securitate al președintelui SUA. Ce-a spus Rubio i-a făcut pe demnitarii adunați la München să răsufle perceptibil ușurați și să-și exprime zgomotos recunoștința, cu tot cu apelul său la memoria valorilor reale (culturale) ale Occidentului, pentru care merită luptat. Și, la nevoie, murit.

Una însă e s-o spui, să întinzi mâna, să faci declarații de amor și să invoci necesitatea contracarării raderii civilizației occidentale, alta să inspiri leului cel laș din Vrăjitorul din Oz (care s-a învățat să-și ascundă poltroneria îndărătul iubirii de barbarie și propensiunii de a se preda barbarilor) resursele de curaj necesare resuscitării ei.

În plus, administrația Trump a făcut o sumă de foarte grave greșeli în politica externă, mai ales față de Rusia lui Putin, dar și în abordarea teroriștilor Hamas, a Iranului și a Chinei, în răstimpul relativ scurt în care s-a aflat la butoane. Când ar fi trebuit să strălucească prin hotărâre, coerență, logică și fermitate disuasivă, nu prin oscilații ciclotimice, dictate de o frică nemărturisită de război (ascunsă îndărătul nevoii evitării celor presupus”nesfârșite”).

Și totuși. E încurajatoare nu doar eminența retorică și ideatică a cuvântării lui Rubio, cel mai talentat orator al actualei administrații americane.

Revenirea lui Trump la Casa Albă a stârnit în sine Europa să se schimbe și să se amelioreze deja, notabil, în răstimpul ultimului an. Și-a remaniat, parțial, politica energetică, economică și, nu în ultimul rând, militară, acceptând să-și sporească sensibil cheltuielile de apărare.

Dar aceste restructurări au fost partea ușoară a misiunii. NATO a fost întotdeauna o alianță bazată pe valori. Net mai grea riscă deci să fie sarcina majoră a Bătrânului Continent: refacerea sa morală, valorică și spirituală, astfel încât să se producă pasul miraculos: re-convergența partenerilor transatlantici.