Amenințări militare antiapusene fără precedent

Din categoria: ”v-am spus eu”. Se putea ști, acum 3 ani, că Biden e dement și cine mai exact e Putin? Și ce se va întâmpla în Ucraina? Și de ce? Și ce va urma? Și cu cine s-a aliat liderul de la Kremlin împotriva NATO și a Occidentului? Și ce reacții ale Vestului sunt bune și care nu? Se putea. Dovadă acest text din ianuarie 2022, pe care l-am publicat atunci (și) la Deutsche Welle:

Amenințări militare antiapusene fără precedent

Rusia lui Putin își continuă zăngănitul de arme, lătratul belicos la lună și scrâșnitul din dinți. A mai dislocat noi forțe în cantități redutabile spre frontierele ucrainiene. Simultan, Rusia amenință indirect și NATO.

Sunt amenințări de o amploare fără egal la adresa vestului. Rusia și-a expediat pe oceanele globului 140 de nave de război, o flotă rusă de dimensiuni fără precedent de la războiul mondial încoace. Potrivit presei israeliene, trei nave rusești manevrează în Oceanul Indian împreună cu flotele Chinei comuniste și ambarcații ale Gărzilor Revoluționare, o trupă teroristă a Iranului islamist.

E al treia exercițiu tripartit de acest fel și începutul său a coincis cu prezența la Moscova, până joia trecută, a președintelui Iranului, Raisi, vinovat pentru mii de execuții efectuate după sentințe pronunțate de tribunale islamiste secrete, prin care regimul ayatolahilor și-a terorizat adversarii politici în anii de debut ai revoluției iraniene.

Rusia, piept în piept cu NATO și în tripletă cu Iranul islamist și China comunistă

Adresându-se joi Dumei la Moscova, Raisi a lăudat apropierea irano-rusă. Liderul de la Teheran a estimat că ”SUA se găsesc în poziția lor cea mai slabă”, iar ”strategia lor de dominație ar fi eșuat”, alocuțiunea lui agresiv antiamericană, care a descris alianțele Washingtonului ca fiind ”ale răului”, care încearcă să slăbească ”guverne independente din interior, prin sancțiuni economice, destabilizare, promovarea insecurității și narative false” recoltând ovații furtunoase din partea deputaților ruși.

Consolidarea raporturilor militare și strategice dintre Rusia, Iran și China comunistă lansează un semnal clar amenințător Statelor Unite și alianței nordatlantice, amplificând politica zăngănitului de arme, a stropșelilor și apostrofărilor antioccidentale însoțind și amenințarea de proporții fără precedent a concentrărilor de nave și de trupe rusești în proximitatea frontierelor ucraine.

Niciodată vestul n-a fost provocat mai direct, mai fățiș, mai insolent, mai impertinent și mai belicos decât în această agresivă etalare de forțe. Căci tot joi, Rusia a anunțat manevre de amploare fără egal ale marinei sale militare – alți mușchi încordați în direcția Americii, nu doar a Ucrainei, cu zecile de nave și de avioane rusești masate inclusiv în Marea Neagră și Marea Mediterană, la o aruncătură de băț de portavionul american Harry S. Truman.

Care își demonstrează în Mediterana, timp de 12 zile, forța de atac într-o manevră a NATO, zisă Neptune Strike 22, despre care s-a afirmat că n-ar fi, chipurile, în legătură cu criza ucraineană și ar fi fost planificată de ani de zile, dar despre care nu se știa nimic în decembrie 2021, când a început să se contureze foarte clar politica înconjurării militare rusești a Ucrainei.

Această politică a Kremlinului include tentativa intimidării Kievului prin amenințarea cu nave, cu arme și trupe de debarcare trimise către coastele de sud ale Ucrainei. Ele se adaugă chemării sub drapel a unor mercenari în Donetsk și Lugansk, alimentați, potrivit Kievului, de Moscova, cu muniție și arme de artilerie, cu tancuri și combustibili. Rusia a ordonat și resturilor trupei armatei a 14 din Transnistira să se agite în direcția Republicii Moldova. Și a trimis forțe întărite de unități speciale înarmate până în dinți în Belarus, cu tot cu baterii antiaeriene și rachete Iskander cu rază scurtă de acțiune.

Ce înseamnă toate acestea?

Ca mafiot, incapabil să construiască durabil în țara pe care, cu genunchiul său de kaghebist pe grumazul ei, o tot devalizează, Vladimir Putin nu e un mare strateg. Dar n-a uitat ceea ce a învățat din trecutul comunist al Uniunii Sovietice, căreia i-a slujit în poliția ei politică, în speță limbajul pumnului și palmei. Putin face deci lucrurile pe care-l știe cel mai bine: intimidează. Blufează. Șantajează. Terorizează. Doar doar i se va da ce vrea, ca să aibă noi provizii de praf de aruncat în ochii propriului său popor, îngrozit și el de belicosul tiran, cât nu s-a lăsat cumpărat, încântat și corupt de mai-marii dictaturii și de ideologii ei. Pentru că Putin mai știe bine două lucruri.

1) Mai întâi, că a-și lăsa pe termen lung liberi, nesugrumați, în siguranță și nejecmăniți vecinii ex-sovietici, precum Ucraina, sau Moldova, ar însemna să-și dea foc la valiză. Căci succesul lor economic, consolidat de securitatea furnizată de prezența NATO, ar proba că, în afară de a edifica o cleptocrație și de a-și teroriza poporul și vecinii, Rusia dictatorului nu e în stare de nimic și ar fi de toată rușinea pe fostul teritoriu al URSS, dacă n-ar beneficia de arme și de resurse naturale.

2) Iar apoi, că trebuie să exploateze abulia de la conducerea Americii și vestului, ca să-și pună în aplicare cât timp se mai poate visul de refacere a imperiului stalinist, profitînd de o fereastră de oportunitate care altminteri i s-ar putea închide în nas, fulgerător.

Or, confuzul președinte al SUA a mai adăugat, recent, pertractărilor sale despre intențiile Kremlinului, o bâlbă aparent dementă. Înainte de a fi rapid amendată de Casa Albă, prin vocea vicepreședintei Kamal Harris și a altor oficiali americani, ea sugerase că vestul n-ar urma să riposteze unei ”incursiuni minore” a trupelor lui Putin în teritoriul ucrainean. Căci, afirmase Joe Biden textual, ” e una dacă e vorba de o pătrundere de dimensiuni reduse, alta dacă (rușii lui Putin) fac ceea ce pot cu trupele (lor) concentrate la graniță, caz în care va fi o catastrofă pentru Rusia”.

Ceea ce, la un an de la accidentatul debut al președinției sale, un an cu un bilanț politic catastrofal, anunță, involuntar, prin gura parcă fără de stăpân a șefului statului american, că NATO și vestul vor sta nu doar cu mâinile în sân și vor asista cum ucrainienii vor redeveni victimele unei noi agresiuni rusești – oare a câta din istorie. Ci și că Occidentul se va abține de la noi sancțiuni serioase în cazul în care criminalul dictator rus ar încălca din nou, flagrant, dreptul internațional și ar începe iar să verse sânge în valuri, în beneficiul statului său mafiot. Care, înarmat până în dinți, e un pericol nu doar pentru țările vecine, ci pentru întreaga lume civilizată, dar n-are, aparent, a se aștepta, altfel spus, la pedepse insuportabile dacă mai mușcă o dată din bucata de pâine cu salam a Ucrainei.

Nu e exclus ca Putin să vrea să imite rețeta de succes în politica externă aplicată de fostul președinte american, Trump, a cărui tactică, de a le apărea impredictibil liderilor pe care încearcă să-i intimideze și să-i silească să-i cedeze a dat unele rezultate remarcabile.

La fel, e foarte probabil ca SUA și Regatul Unit să aibă dreptate să considere, cum a declarat șeful diplomației americane, Blinken, că Rusia ”încearcă să destabilizeze Ucraina pentru a doborî guvernul și a instala un cabinet pro-rus”. Adică un executiv marionetă.

Reacții militare și codeli occidentale și inconsistențele franco-germane

Oricum, e un moment cheie. Statele din proximitatea Ucrainei și din vest ar face bine să înțeleagă că a priva acum Ucraina de solidaritatea lumii civilizate, a o lăsa la cheremul lui Putin și a nu o ajuta concret, inclusiv și mai ales să se apere eficient, echivalează cu o decizie de sinucidere. Pentru că, așa cum ne învață istoria, monstrul hulpav își mistuie prada rapid și i se face grabnic foame din nou.

În acest context, consfătuirile miniștrilor de externe europeni de luni nu au ce să aducă nou în ecuația dată. Deși, plângăcios și blând, ca de atâtea ori, cu inamicii civilizației iudeo-creștine, șeful diplomației luxemburgheze, Asselborn, a stăruit din nou să se trateze cu Moscova, e cert că diplomația n-a eșuat, pentru că nici n-a prea avut loc. Și de fapt nici nu era ceva de negociat, chiar dacă agenții de influență ai Kremlinului și profesioniștii împăciuitorismului nu în ultimul rând de la Berlin, dar și din alte zone ale Vestului, insistă că ar fi fost. La urma urmei, dreptul la autodeterminare al popoarelor, inclusiv al celui ucrainean, care vrea în NATO, chiar dacă alianța tot refuză Kievul din 2008 încoace, nu e negociabil și nu poate fi cedat de către Occident fără să li se prăbușească și ultimul rest de credibilitate atât Apusului, cât și dreptului internațional.

Prin urmare sunt de salutat țările care, ca SUA, Marea Britanie sau Olanda, sau alăturat curajoaselor republici baltice și au hotărît să livreze arme defensive Ucrainei. Ziarul The Guardian relevă că Regatul Unit a dislocat în Ucraina și 30 de instructori militari. Doar să nu fie prea târziu. Altfel, e salutar că olandezii și-au manifestat dorința de a staționa avioane de luptă în Bulgaria și că SUA meditează la sporirea efectivelor americane în Europa de est. Dar retragerea intempestivă a familiilor diplomaților anglo-americani din Kiev lansează încă un semnal contraproductiv.

E lăudabil, de asemenea, că Franța și-a anunțat intenția de a expedia trupe proprii, sub egida NATO, în România. Dar nu e clar defel de ce președintele Macron nu și-a adoptat decizia din 2016, cînd i-a cerut-o Dacian Cioloș. Cum nu e clar de ce a declarat ”NATO în moarte cerebrală”, dar se gândește acum, într-o campanie electorală în care dreapta lui Eric Zemmour i-ar putea da foarte rău de furcă, să-și disloce militarii sub egida alianței nordatlantice. Sau de ce alte state din vest se mai codesc să-și facă datoria de a întări anemicul flanc răsăritean al alianței defensive apusene.

De ezitările și codelile Vestului, semnalizînd o endemică slăbiciune, agravată de revoluția culturală neomarxistă de peste ocean, încearcă să profite Rusia. Care exploatează abil și interregnumul german, la început de eră post-Merkel. Căci e clar că alianța de stânga de la Berlin n-a reușit încă să-și depășească nici stângăciile, nici lipsa de unitate internă și nici reflexul de prelungi fără rost appeasmentul implicit în vechea Ostpolitik, inițiată în anii 70 întru inducerea treptată a unui schimbări în bine a imperiului comunist, care să permită, dacă nu reunificarea statelor germane postbelice, măcar ameliorări în soarta germanilor de dincolo de Cortina de Fier.

”Succesul” acestei politici, mult invocat de stânga germană, e cât se poate de îndoielnic. Potrivit expertei germane Oxana Schmies, social-democrații germani, care-l dau pe cancelar, ”par să considere dialogul ca ultima rațiune”, deci fără alternativă în politica față de Rusia, în care, conform SPD, ”conflictul nu rezolvă nimic”. Or, e vădit că discuțiile interminabile cu Moscova n-au dus, timp de 21 de ani, decât la repetate și tot mai obraznice agresiuni rusești.

Iar impunitatea în contextul repetatei transformări a dreptului internațional în maculatură reduce la absurd politica ideologizată a SPD și a altor împăciuitoriști apuseni, stimulându-i pe alți prădători și teroriști de stat să continue să asedieze, să atace, să terorizeze.