A izbucnit în Polonia recentului puci judiciar orchestrat aparent de stânga condusă de premierul Tusk, o nouă dispută de proporții. Și foarte politică.
Ea vizează identitatea politică și orientarea ideologică o tânărului asasin din Piața Principală a Cracovia, numit în presă Michał Oksiński din Ostrowiec Świętokrzyski.
Or, dezbaterea ar trebui să fie alta
Ar trebui să se centreze pe starea psihică și motivațiile reale ale făptașului, pe de o parte. Și pe de alta, pe ispita presei și clasei politice progresiste de a ignora, manipula, edulcora crime teroriste de stânga sau islamiste și de a le găsi pseudo-justificări (adesea de nebunie) în timp ce nu scapă niciun prilej de amoc spre a trage spuza pe turta agitpropului anti-conservator.
Asasinul polonez rănit și arestat ieri grație sacrificiului personal al unor polițiști grav răniți de tentativa de a-l opri după o baie sa de sânge, în care, într-un spațiu urban intens vizitat de turiști, a ucis șase oameni și a rănit alți 15, pare să fie un nebun. Care a comis un amoc.
La domiciliul său s-au mai găsit trei cadavre. Sunt aparent rămășițele pământești ale familiei sale, exterminate de el înainte de a deschide focul cu o pușcă militară asupra unor turiști. 12 oameni sunt în condiție critică. Or, presa l-a preluat imediat și harnic pe ministrul de interne.
Nici nu se uscase sângele victimelor de pe caldarâm, că ministrul de interne al guvernului Tusk s-a și repezit pe nerăsuflate să arate cu degetul acuzator spre ideologia extremei drepte care l-ar fi atras pe ucigaș. Cercetări rapide, oprite de ștergerea postărilor asasinului, au descoperit o aparentă afiliere anticreștină și de extremă stânga a ucigașului în masă.
Un comentator de dreapta, creștin, Edgar Korona, i-a descoperit măcelarului simpatii pentru comunism anarhic și Antifa. Profesorul și expertul în terorism și antropologie, Robert Borkowski, subliniase încă înainte de găsirea trupurilor tatălui, mamei și surorii sale, că fapta de la Cracovia pare mai degrabă a unui criminal în masă frustrat decât a unui terorist cu motor doctrinar.
Ce ar trebui și ar fi trebuit să primeze? Tranșarea chestiunii: terorism politic sau nebunie?
În fapt, contează nu atât sminteala politică (de stânga sau de dreapta și anticreștină) pe care Michał Oksiński poate o mai avea în plus, când a apăsat pe trăgaci, cât sănătatea lui mintală și sufletească. Nu știm ce varză era în capul ucigașului de la Cracovia și ce nenorocire dementă l-a mânat să comită crime în serie. Dar viteza cu care a fost calificat drept extremist de dreapta e, în sine, suspectă. După modus operandi pare mai degrabă un nebun care a comis un amoc, decât un terorist politic.
E notoriu că nebuni violenți care trec printr-o decompensare psihotică, – un episod de nebunie acută urmată de crime în serie- își aleg primele victime din familia din care provin.
Statistic, rudele sunt cele mai probabile victime ale unui ucigaș nebun. Un studiu canadian relevă că uciderea familiei are loc în 75 la sută din cazurile de vărsări de sânge în masă executate de psihotici. Încă și mai frecvente (de 95%) par a fi omorurile care-i includ pe vecini și colegi. Invers, radicalii de dreapta își prețuiesc de regulă familiile. Nu însă și după ce și-au pierdut mințile.
E treaba experților (necontaminați ideologic) iar nu a politicienilor sau jurnaliștilor să stabilească în ce măsură un făptaș e nebun sau mânat la vărsare de sânge de un program politic propriu, real, terorist.
Acestea fiind spuse, e cert că extremiștii (de stânga, de dreapta și islamiști) stimulează nihilismul, violența și crimele. Islamismul (s-a văzut la Hamas,sau al Qaida) pare a fi în sine un cult al morții.
Importantă e, prin urmare, psihoza care l-a determinat pe Michal Oksiński din adâncuri inconștiente și complet iraționale să îndrepte o armă de război asupra propriei familii iar apoi a unor străini și să tot apese pe trăgaci până a fost oprit cu forța.
Substratul politizării rapide a unor fapte în esență apolitice
Nu mai puțin semnificativă e însă și tentația politizării unor fapte de probabilă sorginte medicală, într-o societate atât de ideologizată și de polarizată pe drumul destrămării și revoluționării ei de către mișcări totalitare, încât faptele nu mai contează și interpretarea lor e efectuată potrivit unui model. Dacă făptașul e din tabăra ”justă”, cea a elitei, faptele lui sunt supuse unui grabnic proces de reatribuire, de uitare de justificare și medicalizare. Iar dacă nu, nu. Căci faptele nu importă.
Cum nu mai contează (în presa mainstream) nici bolile, argumentele și realitățile, ci numai ura pe adversarul politic devenit, fără să știe și să vrea, ”inamic public”. Unul mortal. A cărui eliminare ar reclama revoluționarea nihilistă, deci distrugerea democrației și reconstrucția din temelii a societății de către mișcările neomarxiste, naziste ori islamo-fasciste, care promit falsul rai pe pământ.
Și care făgăduiesc să apere ”democrația” demolând-o prin nimicirea drepturilor și libertăților care-i constituie esența, în numele progresului, al prezumtivei ”purificări” a societății și presupusei ”reînnoiri ordinii ei democratice”, amenințate, chipurile, de rivalul politic cel mult detestat.
În acest stadiu al auto-distrugerii pe baza urii furnizoare de identitate politică (pe dreapta, pe conservatori, pe creștini, pe evrei și heterosexuali) se află, după cum s-a văzut în metropolele devastate de islamiști și comuniști, întreaga Europă. Care și-a substituit religiile tradiționale, bazate pe etica iubirii, a vieții, libertății și păcii cu doctrine pseudo-religioase ale urii. Ele n-au nevoie de Dumnezeu, ci doar de inși demonizabili, ca Trump sau Bibi. După ce se impun revoluționar, ura va căuta noi și noi dușmani, reali sau imaginari.
Iar răul malign – politic, moral și religios – nu stă vreodată pe loc
A progresat spre centrul și estul Europei. În România a nimicit statul de drept prin erodarea și capturarea justiției.
În Polonia a devenit scena unui puci judiciar și, mai nou, judecând după viteza ieșită din comun a colorării ideologice arbitrare a unui probabil amoc, a inadecvării clasei politice în fața celui mai îngrozitor asasinat în serie comis de la aderarea ei la NATO și Uniunea Europeană.
Îl citam recent pe filosoful român Dumicredința în Dumnezeutru Borțun. El amintea de iluzia din dec. 89 a societății românești. Care se amăgise, simțindu-se unită de ura pe dictatura ceaușistă. Ura, zicea Eric Hoffer, unește și conferă sens și un simț al identității, fiind un liant și ingredient puternic pentru mișcările de masă și acapararea puterii de către revoluționarii care o folosesc, fie ei naționaliști sau religioși.
Dar unitatea românilor s-a destrămat instantaneu când s-a pus problema înlocuirii vechiului sistem. La fel s-a întâmplat după Revoluția bolșevică. Ori cea franceză.
Doar o credință în Dumnezeu ancorată biblic în dragostea de libertate individuală, de adevăr și dreptate a scăpat-o de aceeași soartă pe cea americană. Tempi passati.
Vestul e dezmembrat pe moment de ura de sine a elitei progresiste, cuplate cu sminteala generală unor tineri rău educați și cu ura pe Occident a islamismului cu care stânga s-a aliat. Amocul polonez pare doar încă un episod pe drumul declinului european și american, care a ales să se predea (pupând papucul dușmanilor democrației) în loc să-i combată.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.