Ca alibi și praf în ochi, diplomația sporește insecuritatea

Pe fondul războiului din Ucraina și a crizei migrației care ia cu asalt lumea liberă au loc pretutindeni întâlniri la nivel înalt, tratative, cuvântări. Ce valorează ele? Mai nimic. Adesea sunt contraproductive, întrucât semnalizează anemie.

La ONU are loc, de azi, ”Adunarea Generală”. Și tot azi s-au întâlnit la Ramstein reprezentanții grupului de contact pentru Ucraina și trimiși din 50 de țări. La Lampedusa a poposit recent șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, venind în reacție la apelul disperat al Goergiei Meloni, în țara căreia au debarcat recent, într-o singură zi, 5.000 de migranți. Și continuă să vină, zilnic, cu miile. La Moscova și-a făcut apariția dictatorul stalinist al Coreei de Nord, Kim Jong Un, iar mai nou șeful diplomației chineze.

Iar la organizația mondială iau cuvântul președintele Biden și omologul său ucrainean, Zelenski. Primul și-a propus să ceară lumii ajutorarea Ucrainei. Iar cel de-al doilea a reliefat ce nu e, între altele, în regulă în eșafodajul diplomatic internațional: ONU e complice cu Rusia, de vreme ce oferă o platformă unui stat terorist, care a declanșat un război de agresiune, deși organizația mondială tocmai acest scop are. Să împiedice genociduri și asemenea războaie.

Exerciții diplomatice futile

Tot la ONU, Grupul celor Șapte (G7) a cerut azi regimului chinez să exercite presiuni asupra Rusiei pentru a pune capăt agresiunii ei în Ucraina și a-și retrage imediat, complet și necondiționat trupele ruse din Ucraina.

Nu e clar ce scop urmărește această mascaradă, cât timp șeful diplomației chineze, Wang Yi, vizitează Rusia timp de patru zile, spre a adânci și dezvolta raporturile mutuale și a pregăti călătoria lui Putin în China. Iar toate statele grupului, în frunte cu Japonia, care conduce G7, știu bine că Beijingul este complicele Rusiei, că vrea victoria Moscovei, că ajută din răsputeri la obținerea ei, deși n-o admite, că a refuzat să condamne agresiunea militară provocată de Kremlin și că livrează arme și muniții trupelor rusești, parțial prin interpuși ca Iranul și Coreea de Nord.

Inadecvarea domnește și la Ramstein. La baza militară americană de la Ramstein s-au reunit marți, 19 septembrie, exponenții unui grup de 50 de țări ca să discute ajutorarea Ucrainei, dar principalii donatori de ajutoare militare se tem, teoretic, să nu cumva ”să escaladeze” războiul. În fapt, fac în pantaloni de frica Rusiei agresoare, căreia îi ține piept cu eroism, vărsând sângele fiilor ei, Ucraina.

Ca atare, tergiversează, ca administrațiile de stânga ale SUA și Germaniei, livrările de rachete de croazieră de tip ATACMS și TAURUS. Ce n-au înțeles liderii acestor țări nevrotic angoasate de Kremlin? Ce le mai trebuie ca să se scuture de paralizie, să priceapă că Rusia și un grup de țări aliate au atentat insolent la ordinea mondială, că încearcă s-o distrugă cu o agresivitate feroce, iar unica modalitate de a o apăra și de a reface sfâșiatul drept internațional e victoria clară în război a Ucrainei, scop pentru care Kievului trebuie să i se dea armele necesare și voie să le folosească?

Ce nu vor unii dregători occidentali să înțeleagă

N-au înțeles ce pare să nu fi priceput nici Ursula von der Leyen. Șefa Comisiei s-a deplasat în orașul italian Lampedusa, unde a propus cu surle și trâmbițe măsuri vechi, parcă, de când lumea și, practic, tot pe atât de ineficiente, de teoretică ”reducere” a imigrației, de vreme ce țările luate cu asalt de val după val de migranți, nu expediază pe mai nimeni înapoi. Aproape niciun imigrant ilegal nu e trimis de unde a venit. Iar țările care refuză să-i repatrieze pe migranți nu vor să asigure manu militari nici securitatea granițelor exterioare ale Uniunii Europene. Ceea ce va isca mai devreme sau mai târziu implozia spațiului Schengen și a Comunității Europene.

Diplomația ar trebui să fie brațul prelungit al forțelor armate care asigură interesele politice externe ale unui stat. Și, mai ales, securitatea unei țări. Sau a unui grup de țări. Rolul ei nu e să ”pună batista pe țambal”, ci, între altele, să găsească metodele diplomatice optime de a impune, prin cunoaștere, discurs și tratative, interesele securitare proprii.

Negocierile însă nu fac doi bani, dacă nu sunt susținute, credibil, de forțe armate capabile să descurajeze orice agresiune. Or, pe moment, state NATO ca România și Bulgaria nu sunt în stare să descurajeze acțiuni ostile ale Rusiei, ca lansarea de drone-bombă pe teritoriile lor.

NATO și deliberatele provocări rusești

S-a spus și s-a tot repetat aiurea, că ar fi vorba de ”accidente” și de atacuri ”neintenționate” și ”nedeliberate”. Realitatea e alta. Dacă așa ar fi stat lucrurile și ar fi fost vorba de acțiuni neintenționate, Rusia le-ar fi asumat și regretat și ar fi promis că va avea grijă să nu se repete.

Or, ca și avioanele rusești cu pilot, care pătrund în spații aeriene în care nu au ce căuta, aparatele de zbor fără pilot rusești provoacă. Provoacă sistematic pentru a intimida și a testa dorința și capacitatea de a răspunde a inamicului. Și, după cum probează discursurile dictatorului și ale ciracilor săi, NATO e considerat la Moscova, oficial, inamic al Rusiei.

Alianța Nord-Atlantică nu-și face sieși un serviciu, minimalizând provocările rusești. Ori prefăcându-se că n-ar băga de seamă ce se întâmplă în realitatea cotidiană.

Absența descurajării conduce la război

Disuasiunea reclamă adoptarea de măsuri care să determine state ostile să renunțe la acțiuni nedorite, agresive, la adresa statelor care-i descurajează pe potențialii agresori. Se știe ce s-a întâmplat în anii 30 ai veacului trecut cu Hitler, pentru că liderii occidentali s-au lăsat conduși de appeasment în raporturile cu Germania nazistă. Iar Santayana reliefa cândva că ”aceia care refuză să învețe din istorie sunt condamnați s-o repete”.

Sub impactul administrațiilor de stânga ale puterilor occidentale, inextricabil atașate și azi de iluzia progresistă exprimată cândva de un premier laburist, potrivit căreia ”pacea e posibilă doar prin diplomație și dezarmare”, NATO pare hotărât s-o repete. Va repeta istoria, pentru că refuză să ia suficiente măsuri disuasive. Pentru că Alianța, în loc să descurajeze Rusia, o mângâie pe creștet.

Spre paguba Ucrainei, dar și spre propriile prejudicii (în România, Bulgaria, Polonia, care vor fi, după statele baltice, următoarele ținte ale Kremlinului, dacă Rusia obligă Kievul să capituleze ) NATO (în speță administrația Biden) a refuzat să instituie zone de interdicție de survol în vestul țării supuse agresiunii ruse.

Spre paguba sa, NATO a refuzat de asemenea, din cauza SUA și Germaniei, să admită aderarea Ucrainei la Alianță.

Iar puterile lumii libere își tot proiectează spre Rusia și China propria slăbiciune, șovăind în a livra Ucrainei toate armele și muniția de care are nevoie.

Rezultatul acestei repetate și multiple proiecții a propriei slăbiciuni distruge orice perspectivă de soluționare diplomatică a conflictului militar ruso-ucrainean, stimulează Rusia să-și continue agresiunea și încurajează dictaturile și mișcările totalitare să pornească propriile lor cruciade și campanii de aventuri militare.

Eșecul descurajării nu e mereu doar vina stângii din state, sindicate, sau partide guvernamentale sau de opoziție, precum ale Regatului Unit, în anii 30 ai veacului trecut.

Iar azi nu e culpa exclusivă a progresiștilor din executivele de la Berlin și Washington. Adesea, formatorii de opinie, influencerii, nu în ultimul rând cei de extremă dreapta, presa și opinia publică se încurajează reciproc să le dea responsabililor politici impulsuri și o mână de ajutor întru elaborarea și aplicarea de sinucigașe politici împăciuitoriste.

În final, împăciuitorismul și eșecul disuasiunii vor însemna erodarea ireparabilă a credibilității Alianței și, ineluctabil, implicarea NATO într-un război posibil planetar, potențial devastator, căci vor îndemna dușmanii Vestului să se considere mai puternici decât sunt și apți să riște Armaghedonul.

Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, împăciuitorismul și proiecția slăbiciunii democrațiilor occidentale au distrus, mai ales cu ajutorul stângii apusene, Liga Națiunilor, cea mult disprețuită de fasciști și de naziști. Vor desființa negreșit și ONU, care și-a pierdut rațiunea de a fi, dacă organizația mondială nu e restructurată din temelii.

Nu există niciun motiv rațional pentru a se ignora aceste triste perspective, cât timp în Vest nu se schimbă radical optica responsabililor politici. Iubitorii păcii ar face bine să mediteze la faptul că, departe de a pune capăt războaielor, împăciuitorismul le promovează. Le promovează și frica de agresori, pe care, de pe băncile școlii și până la Kremlin, mizează orice brută tiranizându-i pe slabi.

Problema, în Vest, e că lașitatea și cupiditatea responsabililor politici sunt dublate de setea lor de putere. Din acest motiv se folosesc de retorică pacifistă, chipurile ”responsabilă”, sau în aparență contondentă, în fapt impotentă, precum și de diplomație. Nu pentru a promova interesele celor ce i-au cocoțat în funcții, ci pentru a arunca praf în ochii națiunilor lor, pentru a da impresia de activitate și a mima acțiunea, hotărârea și capacitate de acțiune pentru pace.

În acest fel, dregătorii speră să se poată ține cu dinții de fotolii. În fapt, sporesc insecuritatea generală. Vai de ei, când vor trebui să dea socoteală pentru infamia lor. Și vai de noi până atunci.