Neschimbarea la față a României

Mai apar în presa românească din când în când – dar tot mai rar – materiale sugerând realitatea și nemachiata actualitate românească. Aflăm, grație autoritor lor, cum e, de fapt, România. Cine o conduce, de fapt și de nedrept. Cine o ține cum a fost: stat securist. Pentru că România, înainte de a fi, vorba prezidentului-schior-golfist-trombonist, un ”stat eșuat”, asta este: un stat securist.

Istorici ca Germina Nagâț, de la CNSAS, care a acordat recent un instructiv interviu Sabinei Fati (1), publicat de DW (da, acest post ispitit nu odată să cenzureze ziariști independenți, se mai întâmplă, uneori, deși tot mai rar, să-și facă datoria) au admirația mea.

Nu știu ce ne-am face fără istorici onești, precum Germania Nagâț. Or, potrivit ei, ”Securitatea a controlat și controlează încă lucrurile”. Sunt convins că are dreptate.

Nimic n-a ilustrat acest fapt tulburător mai convingător decât achitarea torționarilor ucigași ai lui Babu Ursu la ÎCCJ, la pachet cu revizuirea din temelii a istoriei, astfel încât să se decreteze, ex-catedra, de către magistrații supreni, că ceaușismul n-ar fi fost ”în conflict” cu poporul.

Gogorița securismului ”bun”

Cu alte cuvinte (nespuse, dar implicate și sugerate) securismul (din anii 80, o mantră a lui Mădălin Hodor, tot de la CNSAS, dar altfel decât doamna Nagâț) ar fi fost, chipurile, ”mai bun”.

După ce se va șterge din memorie falsificarea prin mizilicul ”mai” conținut în expresia ”mai bun” (decât securismul anilor 50) va rămâne în conștiințe : ”bun”. Adică: ”securismul bun”.

Atât de ”bun” a fost, încât securiștii torționari și asasini, făptașii unor crime imprescriptibile împotriva umanității trebuie, pasămite, achitați. Nu de către oricine. Ci de însăși ÎCCJ. Și dacă tot s-a reapreciat la ÎCCJ securismul, de ce nu și ideologia lui, național-comunismul ceaușist?

De ce nu le-a fost rușine celor 3 magistrați de la ceea ce ulterior s-a numit ”Înalta Curte de Castrație a Justiției”? De ce nu s-a jenat ICCJ să-și bată joc de martirii comunismului românesc, nu doar de Gheorghe Babu Ursu? Pentru că ei n-au pus decât cireașa de pe tort. Tortul s-a frământat și copt printr-o muncă îndelungată. ”Pas cu pas”, s-a tot reabilitat încet, dar sigur, nu în ultimul rând la TVR-ul consiliat de Hodor și Demetriade de la CNSAS, securismul.

Începând cu mitul lui ”toți am fost vinovați” iar Securitatea ar fi fost, sub Ceaușescu ”patriotică” (iar nu subordonată KGB-ului, cum de fapt a rămas și după 90) li s-a rejefuit românilor libertatea. Iar martirilor lor ca Babu Ursu, li s-a luat, pas cu pas, dreptul la memorie și demnitate. Când vor realiza, sau, mai precis, când vor admite să-și depășească orbirea actuală și să ia realitatea la cunoștință, partenerii central-europeni și occidentali vor realiza că un regim a cărui țară face parte din UE și NATO și insistă să fie stat membru al Schengen, e, de fapt, cârma unuia securist.

Istoria transformării României postcomuniste în stat securist

Căci altfel nu se explică de ce dosarul Babu Ursu a putut fi contrafăcut după 1990 și ținut apoi decenii la rând la secret.
Potrivit Germinei Nagâț: ”motivele secretizării dosarului de urmărire al lui Gheorghe Ursu mi s-au părut evidente. Concret, dosarul a fost declasificat în anul 2000…și a ajuns la CNSAS abia în…2015…A durat deci 16 ani ca dosarul să ajungă la CNSAS…Conținutul celor șapte volume reprezintă o dovadă clară a ascunderii unor probe care, de la bun început, adică imediat după Revoluție, ar fi condus la cei doi anchetatori penali de Securitate…Compararea dosarului pe hârtie cu microfilmul, pe care CNSAS l-a primit în februarie 2015, arată că volumul 1 este singurul care mai conține documente originale, mai puțin coperta….”

Sabina Fati observă la rândul ei că ”judecătorii (de la ICCJ care i-au achitat pe securiștii ucigași) susțin în motivarea lor că, după 1965, în România lui Ceaușescu n-ar mai fi existat o „preocupare sistematică” de „exterminare fizică sau psihică a populației”.

Experta CNSAS admite că ”această parte a motivării este cea mai șocantă…Epoca Ceaușescu a fost practic reabilitată oficial, prin câteva fraze și afirmații categorice, bazate doar pe alegațiile foștilor ofițeri de Securitate, veniți ca martori ai inculpaților…Afirmația că înainte de ’89 n-a existat o stare de adversitate sau de conflict între cetățeni și Securitate are implicații grave, nu doar pentru că ea contrazice violent atât memoria colectivă, cât și documentele de arhivă, ci și pentru că, în esență, ne comunică oficial că România anilor ’80 nu era o dictatură. Dacă Securitatea făcea doar „prevenție” și nu folosea violența, iar numărul persoanelor urmărite sau supravegheate era insignifiant, cum consideră instanța, atunci se pune firesc întrebarea de ce s-a schimbat regimul în 1989? Am avut o Revoluție, sau nu?”

Chiar așa: mai era dictatură, sau tinerii eroi români uciși în decembrie 89 erau de fapt ce spunea Ceaușescu și aparatul lui represiv: bandiți, vânduți, huligani și teroriști tocmiți de străini?

Germina Nagâț nu cade în capcana colegilor ei de la CNSAS care s-au umplut de ridicol albind în repetate rânduri direct sau indirect, prin ”nuanțări”, Securitatea. Doamna Nagâț știe că poliția politică a regimului comunist era un serviciu secret care e cert că ”își rafinase metodele de lucru și că devenise mult mai eficient în controlul informativ al populației decât în perioada lui Gheorghiu-Dej. Sigur că nu se mai practicau arestările în masă, deportările, internările în lagăre și colonii de muncă etc. Însă controlul asupra populației n-a scăzut ca amploare în dictatura lui Ceaușescu, dimpotrivă, asta arată dosarele din arhiva CNSAS. La rândul ei, nici violența fizică n-a dispărut din anchete, doar că ea nu s-a mai practicat ”la vedere”. Oficial, am avut foarte puțini deținuți politic în anii ’80, înregistrați ca atare sub această denumire, dar asta nu înseamnă câtuși de puțin că represiunea a dispărut. Așa cum s-a demonstrat cu asupra de măsură în procesul uciderii lui Gheorghe Ursu, disidența și protestele politice nu erau doar ”prevenite” de Securitate: erau și foarte dur pedepsite ”sub acoperirea organelor de Miliție”.”(2)

Germina Nagâț amintește în context de muncitorii greviști din minele Văii Jiului și de la Brașov, bătuți, torturați și închiși fără să fi fost recunoscuți ca deținuți politici. Cum e posibil ca niște magistrați de la Curtea Supremă să preia această istorie plastografiată și contrafăcută, validând-o practic, oficial, printr-o sentință radical revizionistă? Nu din ignoranță, clar, după cum just și argumentat subliniază experta CNSAS, evocând bogatul probatoriu, precedentele juridice și numărul imens de mărturii prezentate de Andrei Ursu la procesul asasinilor securiști ai tatălui său.

Țara fondului cu forme

Bine, dar nu s-au schimbat lucrurile după 1990? Ba bine că nu. S-au schimbat. În formă. Dar în fond? S-au înșelat Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu? Fruntașul junimist, o minte altfel strălucită, deplângea ca și Eugen Lovinescu, ”formele fără fond”. Lovinescu regreta, pe drept, ”menținerea (în procesul modernizării României) a tuturor neajunsurilor vechi”, faptul că ”s-a păstrat incultura și vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele noi ale civilizației apusene. Nu ceva esențial, nu îmbunătățirea calității a fost ținta civilizației române, ci menținerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare…“ La fel s-au produs lucrurile în aparenta despărțire de comunism. S-au ”democratizat” în România postcomunistă formele. Fondul securist s-a eternizat. S-a trimis la coșul de gunoi al istoriei comunismul. S-au reciclat ortodoxismul și legionarismul.

Potrivit Germinei Nagâț: ”din păcate, cu cât arhiva Securității e mai bine studiată și produce efecte în spațiul public, cu atât devine mai clar că n-a fost vorba doar despre ”senzația” că Securitatea a controlat și controlează încă lucrurile, deși impresia asta o aveam mulți, după Revoluție. Acum, cu documentele în față, putem vorbi despre certitudini. A durat exasperant de mult, dar am aflat, iată, după deschiderea arhivei CNSAS, că multe întreprinderi din România s-au privatizat cu contribuția ofițerilor de Securitate care răspundeau de obiectiv, că la alegerile locale și parlamentare au candidat în mod constant și au fost aleși – inclusiv în Parlamentul European! – nu doar colaboratori, ci chiar foști ofițeri de Securitate. Sau că, în democrație, la Ministerul Justiției au putut fi numiți doi foști informatori sau că serviciul secret al Ministerului Justiției – SIPA – a fost condus de un ofițer de Securitate, numit în funcție chiar de fostul informator pe care-l avusese în legătură înainte de ’89…. și tot așa. Am spus odată că Securitatea a asistat la venirea pe lume a statului român democratic chiar în sala de nașteri. Adaug acum că imediat s-a erijat în naș, protector și mai ales „tutore”….Pare că tot nu e dispusă să renunțe la acest rol.” (3)

Vocea doamnei Nagâț e una de o luciditate incomparabilă. Dar și una oarecum solitară. Branșa istoricilor români e infestată de securism de la vârful Academiei, la trupeții meseriei și de la propagandiștii din lamentabilul sistem educativ la influensării securiști și putiniști pe posturi de arhierei în mitropolii, episcopii și alte instituții în care românii au mare și foarte mare încredere. Din armata care a luat la Revoluție dosarele Securității, parte din ele n-au ajuns nici azi la CNSAS. Nici azi nu se știe unde sunt segmente toxice din arhive și când sunt folosite ca să-i șantajeze pe dregătorii politici ai țării, astfel încât deciziile lor să convină mafiei securiștilor și FSB-ului.

Abia în 1999 s-a adoptat o lege a deconspirării. Una proastă, dar mai bună decât nimic. Care a fost însă, repetat grevată și sabotată inclusiv și mai ales de CCR. Abia anul trecut a ajuns la CNSAS CID-ul, deci parte din evidența informatică a Securității, fără de care căutatul de informații în dosare e ca iscoditul după ac într-un car cu fân pe timp de beznă totală. Criminalii securiști au profitat și au scăpat, beneficiind, prin complicitatea curților și trecerea timpului, de prescripțiile crimelor lor.

Azi, o sumară analiză a cleptocrației va descoperi între oligarhii României un număr enorm de foști securiști și de beizadele ale ofițerilor poliției politice comuniste, ale turnătorilor lor, precum și ale activiștilor de frunte alcătuind nomenclatura comunistă. Întreaga legislație e croită astfel încât să le dea câștig de cauză, pensii speciale și foarte speciale, precum și eternă impunitate și imunitate. Și dacă nu ajunge legislația, ajută toxicul sos securist (nicicând lustrat) din jurul ei, din magistratură, executiv și presă.

Nu, România nu e o democrație fie și defectă, cum s-a spus. Nici un ”stat eșuat”. E un stat securist.

—— NOTE:

(1) https://www.dw.com/ro/securitatea-a-controlat-%C8%99i-controleaz%C4%83-%C3%AEnc%C4%83-lucrurile/a-66567719 (Interviu din 18.08.23)

(2) Ibidem

(3) Ibidem