Cine te-a omorât, Nene? Și ce aflăm despre ”Jormania” din asasinatul lui Culianu?(I)

Vrem să știm ce s-a întâmplat cu românii înainte și după 1990? Nimic în afara de istoria impunității asasinilor lui Babu Ursu nu e mai edificatoare decât istoria impunității ucigașilor lui Ioan Petru Culianu, poreclit ”Nene”. Și decât asasinatul căruia i-a căzut victimă marele gânditor român.

Voi publica aici, cu ajutorul lui D-zeu, însemnări în mai multe părți, conținând o serie de reflecții despre Culianu, despre timpul, opera și dușmanii lui, ca și despre autorii crimei care a curmat prematur viitorul unui gânditor dintre cei mai importanți, la nivel global, ai epocii moderne, date fiind viziunea și teoriile sale cu totul ieșite din comun despre religii, magie, cunoaștere, trecut.

Ce m-a determinat să revin la subiectul Culianu? În reacție la recenta mea evocare a gânditorului român, ucis în toaleta Universității din Chicago acum 32 de ani, în ziua onomastică a mamei sale, Elena, de asasini rămași nepedepsiți și probabil aflători, încă, printre noi, mi s-au întâmplat, concomitent, mai multe interpelări uimitoare.

Unii s-au mirat că Securitatea (nominal ”desființată”, dar încă extrem de activă și azi, cum a reieșit din aceste interpelări și din confuzia pe care o mărturisesc, una generată și girată de narative securist-sie-sereiste) mai omora la începutul anilor ’90. Da, sunt indicii persuasive că mai omora din plin. Mai mult. Ni s-a ascuns cu grijă că era mai sângeroasă (și mai fascistă) decât toate celelalte poliții politice comuniste.

Să ne amintim, în context, de Revoluṭie, de mineriade, în care călăuzele ortacilor erau securiştii, ca și de ”Patrulaterul roșu”. Idolii securiștilor? Antonescu și „căpitanul„.

Armată pe viață? Securiști pe viață. Și imunitatea lor

Am aflat acum mult timp, ca militar cu termen redus, ce înseamnă un ”apevist”. Erau nenorociții osândiți la ”armată pe viață”. Azi sunt pensionari speciali. Mai greu, pentru că mai împovărat de sângele crimelor Securității, e destinul securiștilor comuniști și ceaușiști. Instituția lor ucidea din plin și în anii ’70 și ’80, altfel decât afirmau, la decenii de la Revoluție, securiști și salariații lor ”istorici” de la SRI.

Securitatea omorâse în masă, în decembrie ’89, înainte și după 22. Căci, ”teroriștii erau securiști”, după cum demonstrează în cărțile sale, cu probe solide, Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis de Securitate în anul 1985.

Dosar de făptași

În decembrie și ianuarie ’89 auzisem eu însumi, proaspăt revenit ca ziarist Deutsche Welle din Germania, că, (de Crăciun și Revelion) ”în fiecare casă, câte un mort pe masă!”. Trei luni mai târziu, în martie ’90, se ”sinucidea”, simultan cu transmisia televizată a casetei despre procesul Ceaușeștilor, Gică Popa, judecătorul dictatorului. Se prăpădea într-un ”accident”. La mijlocul anilor 90 murea ”accidentat” pilotul lui Ceaușescu, Vasile Maluțan, un experimentat mânuitor de elicoptere al cărui aparat de zbor s-ar fi ”agățat de un fir electric”. Au decedat anterior sau ulterior, în circumstanțe foarte dubioase, disidenți ca Dan Deșliu, sau procurori defenestrați putinist ca nefericitul ”sinucis” Cristian Panait.

Cine era Panait când a fost ”sinucis”, ”căzând”, spre ușurarea liderilor politici pesediști de atunci, de la etajul doi? Era subalternul aceluiași procuror Picioruș, despre care citim la Fundația Gheorge (Babu) Ursu: ”Ursu a fost trimis în judecată de către procurorul Picioruș” (care avea să ajungă avansat, apoi, la guvern). ”Poate știe ceva și dl. Picioruș. Am primit câteva rânduri de la dl. Sorin Cunea, de la „Europa Liberă”, despre cazul Babu (Gheorghe) Ursu. Dl. Sorin Cunea a amintit în emisiunile sale de șapte ori despre acest caz și a cerut să se spună: cine l-a ucis în anchetă pe inginerul Ursu. Este indignat nu numai că nu s-a răspuns nimic, dar se păstrează cu strășnicie secretul acestei crime comise de securitate. Întrebarea d-lui Cunea: Cum pot fi trași la răspundere criminalii care s-au făcut vinovați și mai ales cum putem afla cine ii acoperă? În numeroase interviuri…dl. Măgureanu a tot promis că până în martie 1992 „va scoate la iveală toate crimele si atrocitățile fostei Securități”. Ați auzit dv. de vreuna? Tot ce s-a mai aflat – doar din presă…”

Am încetat să mă chestionez de câte ori am întrebat același lucru la Deutsche Welle și, în deceniile petrecute la postul german și după ele, în ziare și pe blog. Scriam bunăoară în 2013, la Deutsche Welle: ”Nu mai e mult şi se vor împlini 30 de ani de la una dintre cele mai abominabile crime comise de regimul Ceauşescu şi Securitatea lui. Dar unii din făptaşii ei securişti continuă să-şi bată joc de justiţia română. Iar justiţia continuă să permită unor criminali să-şi bată joc de ea….În 1985, poetul şi inginerul Gheorghe „Babu” Ursu a fost asasinat în chip bestial, în beciurile Securităţii, la ordinele ofiţerilor poliţiei politice a regimului ceauşist…”

Nu i-am uitat după 1989 nici pe asasinii securiști și nici pe cei legionari din anii ’30 și ’40. La redacția Deutsche Welle din Köln am primit în acei ani repetate amenințări cu moartea semnate de ”Fiii lui Avram Iancu”, aceeași grupare aparent securisto-legionară care l-a amenințat și pe Ioan Petru Culianu.

Victime celebre. Și aproape invariabila lor denigrare: ”kaghebiști” ori ”homosexuali”

N-am întrebat doar despre Babu, despre Vlad Georgescu și despre Culianu. Încă din anii ’70 Securitatea l-a urmărit pe Emil Georgescu. Mai întâi l-a înjunghiat, foarte probabil, cu mâna unui unui delincvent minor, pe prea popularul Cornel Chiriac, în 1975. Chiriac devenise un idol pentru tineretul României, ca redactor al Europei Libere și ca herald al muzicii rock, beat, pop și folk. Era estimat, ca atare, ca un mare pericol pentru regimul comunist.

Câțiva ani mai târziu îi venea rândul fostului magistrat Emil Georgescu. ”Ce sărace ar fi emisiunile Europei Libere, dacă Emil Georgescu ar păți un accident,” amenința omul Securității și al Legiunii, scriitorul Eugen Barbu și mentorul lui Vadim Tudor, la radio București. După doar șapte luni avea loc ”accidentul”. Era primul atentat asupra lui Emil Georgescu, declanșat prin ciocnirea repetată a automobilului sau de către șoferii tocmiți la București ai unei mașini cu numere de înmatriculare franțuzești. Un sibian, tocmit să-l omoare pe Emil Georgescu și pe alți doi, și-a dat pe gură misiunea și a fost arestat înainte de a apuca să treacă la fapte.

”Ne-ai scăpat de data asta, banditule” avea să-l ”alinte” o anonimă, după care Emil Georgescu avea să atace Legiunea, iar tonul amenințărilor gardisto-securiste să se înăsprească. Un așa-zis »Grup V« îi atrăgea atenția că, ”în curând moartea-ți bate la ușă, criminalule”. Emil Georgescu avea să moară în 1985. Oficial, de cancer, după ce în 1981 fusese înjunghiat de 27 de ori de doi francezi. Cu doar câteva luni înainte alt cuplu, de italieni, îl bătuseră groaznic, o bătaie soră cu moartea.

Peste ocean, disidenții știau ce-i poate pielea Securității. Culianu scrisese la mijlocul anilor ’80 o carte de ficțiune în care prevestise cu tulburătoare acuratețe revoluția românească din ”Jormania”. Sora lui, soția disidentului ieșean Dan Petrescu, suferea de vigilența poliției politice ceaușiste. De grija lor făcea nopți albe cumnatul american al lui Dan Petrescu, în toamna anului de grație ’89.

Un preopinent aparent habarnist în privința biografiei reale a istoricului, filosofului și specialistului în magie s-a simțit ultragiat de evocarea mea dedicată la 21 mai lui Culianu. Subit, a început (poate fără să vrea) să arunce pe piață cu dezinformarea clasică a securiștilor care încearcă să denigreze mari adversari ai colectivismului totalitar de factură românească, deci ai regimului legionar, antonescian, comunist, ceaușist, securist, postcomunist și ortodoxist-putinist: l-a denigrat pe Culianu, ca fost ”kaghebist”.

Ceea ce nu înseamnă că Securitatea n-avea și alte metode de asasinat. Un raport al serviciilor secrete germane, publicat la un moment dat de revista Fokus scotea în evidență ”deosebita viclenie malefică a ucigașilor securiști care omorau cu scrisori și colete-capcană, cu otrăvuri acționând lent, cu varii cuțitari”. Alte mărturii, inclusiv a lui Pacepa, evidențiază plăcerea lui Ceaușescu de a le ordona poliților săi politici asasini să i-l dea inamicului public (un disident nevinovat, de regulă) pe ”Radu”. Adică să fie iradiat. Cum se pare că au fost lichidați directorii Europei Libere, Noel Bernard și Vlad Georgescu.

E adevărat, totdată, că nu omora doar Securitatea. La inspirația KGB-ului, care controla tot ce se omora, ucideau și alții. Ted Anton reconstruiește că pe Culianu l-a fascinat în mod special asasinarea cu umbrela, la Londra, a disidentului bulgar Georgi Markov, în 1978. Dar niciun serviciu secret nu pare să fi fost atât de activ în materie de lichidări ca organizația mafiot-totalitară a generalului Pleșiță.

Etichetarea ca presupus kaghebist a fost soarta lui Pacepa, cel care a dezvăluit că una din metodele preferate de asasinat ale KGB-ului este glonțul unic de pistol în ceafă, așa cum a fost ucis Culianu. Nu alta a fost etichetarea altor inamici ai dictaturii ceaușiste, a multor disidenți. Cu toții au fost ”gratulați” ca odioși colaboratori ai poliției politice rusești. Sau, ca homosexuali. Calomnie de care nici Nene Culianu n-a scăpat.

În partea a doua a acestui articol veți putea citi, între altele, despre Reintrarea în scenă a ”Gărzii de Lemn”.