Ce-i cere Vestul, militar? Contraofensiva e despre renașterea Ucrainei

Grea e misiunea contraofensivei care, în mod bizar, a debutat la Bahmut și în împrejurimi, fără să fi început peste tot unde e probabil să aibă loc în viitorul apropiat – și mai ales în sud, întru izolarea Crimeei. E cu atât mai grea, cu cât nu e doar una militară, ci are și o complexă miză politică. Pentru că observatorii sunt de acord că, de rezultatul ei depinde viitorul ajutorului occidental acordat unei Ucraine confruntate cu mașinăria de război a Rusiei, nu cu armata unei puteri de mâna a 14-a.

Va avea ea succes? Are mari șanse să aibă, dar ar putea costa multe vieți ucrainene, dacă Rusia se folosește bine de instalațiile ei defensive, pe care a avut mult timp să le pună la punct, consideră președintele Cehiei, Petr Pavel, un experimentat general.

Situația de la Bahmut

Între timp, Rusia a admis că s-a retras ”din motive tactice” dintr-o porțiune a teritoriului ocupat în zona Bahmut, dar șeful mercenarilor Wagner și-a reluat vituperările, inistând că militarii ruși și-au luat picioarele-n spinare.

Potrivit informațiilor sale, care s-au dovedit fiabile în ultimele zile, Ucraina ”a eliberat complet drumul care leagă Bahmut de Ceasiv Iar” – o rută cheie pentru aprovizionarea militarilor ucraineni. Concomitent, soldații Kievului au cucerit înălțimile tactice dominând vizual Bahmutul, iar ”când forțele armate ucrainene vor intra în Berhivka, va începe încercuirea treptată a Bahmutului”.

Bahmutul e însă o felie mică a marelui tort. Care va fi extrem de greu de obținut. Dificultatea misiunii rezidă nu doar în cantitatea și calitatea opoziției pe care rușii o vor opune blindatelor ucrainene încercând să străpungă liniile de apărare ale Moscovei din teritoriile ocupate (sau chiar din Rusia propriu-zisă, dacă tancurile Kievului vor trece granița, așa cum e dreptul și în interesul lor) sau în lipsa unor categorii de arme, cum ar fi aviația militară americană. Ci, pe de o parte, faptul că ofensivele costă de regulă de trei ori mai multe vieți de soldați decât apărarea.

Mizele uriașe ale contraofensivei

Greutatea majoră se ascunde, însă, și în latura politică a unei chestiuni care n-ar trebui să fie politică, ci să țină de considerente fundamentale, de bun simț, ca și de claritate morală.

Căci lupta Ucrainei pentru libertate e elementară, nu e una (doar) politică. E una eminamente umană, aș adăuga, fiindcă de succesul acestei lupte depind nu doar abstracțiuni, ca ”ordinea mondială”, ci și destinul libertății și soarta oamenilor din democrații, respectiv destinul popoarelor oprimate, precum cel chinez. Pentru care lupta pentru libertate a ucrainenilor e un uriaș imbold.

Dincoace de această dimensiune globală a ceea ce e în joc, în războiul ruso-ucrainean, pentru ucrainenii trecuți prin secole de dominație rusă, prin 70 de ani de prigoană sovietică și genocid stalinist, ca și prin amarele decenii postcomuniste, cu apogeul lor putinisto-imperialist, miza e chiar și mai mare. În cauză e renașterea națională a Ucrainei și parcursul ei european și occidental.

Or tocmai de această parte apuseană a lumii se leagă nu doar șansele atribuite contraofensivei ucrainene, grație înarmării trupelor Kievului cu echipament apusean modern, superior celui rusesc, ci și cele mai mari opreliști, provocări și piedici legate de imperativul succesului ei. E vorba de incertitudinile legate de pendulările opiniei publice occidentale și de reziliența, voința și tenacitatea elitelor politice din principalele state partenere, care livrează aceste arme Ucrainei. Și care, dacă oamenii estimează că trupele ucrainene n-au realizat destul, că n-au repurtat o victorie suficient de mare pe câmpul de luptă, încât să justifice investițiile economice apusene în ajutorarea lor militară, să-i pună capăt acesteia și, obosiți de război, să-și întoarcă fața de la Kiev și de la Zelenski.

Ar fi această ”oboseală de război a Vestului” absurdă? Evident. Ar fi cu atât mai absurdă cu cât ucrainenii apără, pe moment, Vestul și valorile lui mai mult decât America. Pentru că ucrainenii își varsă propriul sânge pe câmpul de luptă, iar nu americanii. Sau militarii altor state NATO.

Ei, și? Puțin le pasă multora, aflați departe de linia frontului, de aceste valori. Mult, de părerea electoratelor de care depinde realegerea politicienilor în funcții. Iar această părere ar putea fi foarte vulnerabilă la și dependentă de un narativ: al izbânzii brigăzilor de asalt ucrainene.

Problemele leadershipului ucrainean

Prin urmare, Zelenski, Zalujni și compania sunt sub presiune mare. Cu toții știu că ucrainenilor li se cere să rezolve elegant ce multora le pare o problemă la fel de insolubilă, precum e cvadratura cercului, cât timp ucrainenii n-au intrat încă în posesia unor avioane F-16, ci doar în a unui număr limitat de 250 de tancuri occidentale, din care cele de tip M1 Abrams, de la Chrysler, se lasă încă așteptate. Până în toamnă.

Nici rachete cu rază lungă de acțiune n-au primit ucrainenii decât de la britanici. Iar muniția promisă de europeni e departe de a fi fost produsă și livrată în număr suficient, pentru că europenii (și mai ales francezii) se mai ceartă încă, aberant, pe țăriile din care are voie să provină.

În aceste foarte precare condiții, complicate și de reticența multor occidentali vânduți sau poltroni față de ideea unui atac (altminteri perfect legitim și justificat) asupra Rusiei propriu-zise, ucrainenii ar urma, ca să-i satisfacă pe donatori, să rupă coloana vertebrală a oștirii ruse, ba și gâtul ei.

Ideea e să li se demonstreze rușilor că nu fac bine să mizeze în continuare pe Vladimir Putin. Or, în acest scop, Ucraina ar avea nevoie de recucerirea Crimeei. Abia recapturarea peninsulei i-ar putea convinge pe ruși că și-au încredințat soarta unui criminal, de pe urma căruia sunt departe de a beneficia, de vreme ce nici măcar marea sa realizare, raptul Crimeei, nu s-a dovedit durabilă.

Dar pot recuceri ucrainenii peninsula? Desigur, chiar dacă, probabil, nu dintr-un foc. Rușii știu că legătura lor terestră cu Crimeea e lesne atacabilă și au întărit masiv apărarea din sudul teritoriului ucrainean ocupat, respectiv pe cel din nordul Crimeei. Ca atare, au lăsat deschise zone din est și nordest, pentru care nu mai au destule forțe defensive, pentru că prea și-au prăjit mulți oameni trimițându-i în valuri succesive, carne de tun, să cucerească obiective simbolice, de prestigiu pentru tiran, precum Bahmutul. Și unde presiunea lor și tentativele de încercuire a ucrainenilor au eșuat lamentabil prin prăbușirea flancurilor la primul contraatac mai consistent.

Deși Crimeea, respectiv legătura peninsulei cu Rusia, constituie marele premiu, care ar putea pune capăt rapid ”operațiunii speciale” și ar putea genera la Moscova și St. Petersburg mișcarea de revoltă necesară debarcării lui Putin, premiză obligatorie a încetării războiului, ucrainenii ar face bine să profite de unitățile anemice, mai ușor de panicat, decât cele de elită ale Moscovei.

Ar trebui, deci, ca ucrainenii să străpungă liniile slăbite ale rușilor, fără să încerce să le atace frontal pe cele tari. Mai ales acolo unde Niprul e un formidabil obstacol natural în calea trupelor aflate în atac. Recomandabile ar fi o serie de fulgerătoare mișcări de blindate occidentale în clește, care să izoleze unitățile de elită, spre a le expune asediului, mărunțirii și nimicirii treptate. Nu e clar însă, dacă pentru asemenea mișcări sunt suficiente doar două sute și ceva de tancuri apusene. Dacă ele există și sunt utilizabile acum. Și dacă nu presupun o supremație aeriană inexistentă acum.

De ce e Ucraina condamnată să triumfe

Fapt e, că latura politică a chestiunii îi osândește pe ucraineni la succes. Unul, care va face caduce actualele hamletizări privind statutul Ucrainei de țară membră a UE și NATO. În joc e însăși reinventarea și renașterea unui stat care, atacat fiind de ruși, nu are timpul generos oferit de Vest României, din 2007 încoace, întru defesenizarea, decomunizarea și decleptocratizarea sa.

Grație integrării ei euro-atlantice, întăririi libertății și identității ei europene, România a ajuns aproape fără voie în ”punctul cel mai înalt al istoriei ei moderne”, cum scria nu de mult Ioan Stanomir. Republica Moldova n-a avut încă acest noroc extraordinar. Iar Ucraina și-l făurește sub ochii noștri, la Bahmut, Zelenski fiind urmărit cu atenție, adecvare și măiestrie de Maia Sandu.

Or, când Stanomir discuta, în 2020, Ucraina, (la Epoch Times) eminentul profesor o plasa, deloc întâmplător, dar nu întru totul întemeiat, alături de ”republici post-sovietice, precum Belarus”.

Realitățile războiului declanșat de Kremlin tocmai pentru că Ucraina s-a orientat curajos și viguros, de aproape două decenii, spre Vest, asumându-și, iată, chiar și riscul invaziei și al genocidului, nu prea mai permite azi nimănui, în afară de ideologii totalitari, să-i arunce pe ucraineni la grămadă, alături republici post-sovietice de genul Belarusului. Dar abia victoria militară în contraofensiva actuală va avea puterea de a valida odată pentru totdeauna opțiunea și ancorarea europeană, occidentală și democratică a Ucrainei și ieșirea ei definitivă de sub paradigma rusă, postcomunistă.

E această victorie, dincolo de datele ei materiale, realistă? Neîndoielnic. Pentru că marile biruințe nu se obțin atât prin cantitatea și calitatea armelor, cât prin virtutatea unui moral puternic. Iar militarii Rusiei din forțele de ocupație (care, iată, fug) se și consideră învinși, astfel încât și-au și interiorizat înfrângerea, după cum just a observat președintele Ucrainei, Zelenski. De aici încolo e mult mai simplu de parcus drumul spre capitularea oștirilor regimului Putin.