A nu învăța din istorie

Ce noutăți aflăm despre relațiile sino-ruse, nipono-ucrainene, despre Ucraina și lume din înaltele vizite de ieri, de la Moscova și Kiev, a liderilor chinez și japonez? Nu cine știe ce, pe plan politic sau militar. Dar enorm de mult în plan moral, antropologic și istoric.

Istoric? Dar se poate oare învăța din istorie, astfel încât catastrofele politice să fie evitabile, prin recurs la experiență și memorie? Se va obiecta că mă înșel. ”Că nu se prea învață foarte mult din lecțiile istoriei e cea mai importantă lecție a istoriei“, scria Aldous Huxley. Două înalte vizite asiatice în Europa tind să-l confirme și simultan, culmea, să-l contrazică pe autorul ”Minunatei lumi noi”. O distopie de-o actualitate la fel de fierbinte, de ardentă, ca a lui Orwell, ”1984”.

Precipitatul politic al summitului sino-rus

Pe plan politic, liderul Chinei comuniste a luat de la Putin tot ce are de dat Rusia, fără să-i promită pe față Kremlinului cine știe ce. Dictatorii au semnat două tratate de cooperare strategică. Prin care au convenit să prefacă Rusia în benzinăria alimentată de mărfuri electronice și electrotehnice chineze a Beijingului. Rusia se vede redusă la nivel de stat pitic de lumea a treia furnizor de materii prime, precum țițeiul și gazul. Iar China s-a metamorfozat într-un soi de omnipotent Hercule asiatic, cu mușchi de culturist hipertrofiați, stând să plesnească de atâta forță, dintr-o clipă în alta.

În revanșă, Putin, care crede că ”Vestul continuă să combată Rusia până la ultimul ucrainean”, deși în iulie trecut, tot el afirma că Rusia ar fi ”gata să lupte până ce nu va mai sta în picioare niciun ucrainean” a primit asigurarea că va schimba lumea împreună cu Xi: ”tocmai acum au loc schimbări ce nu s-au mai văzut de o sută de ani, iar noi suntem cei care le facem” i-a zis Xi lui Putin ca spre a-l consola, la plecare, după o vizită de trei zile, care n-a dat Moscovei tot ce-și dorea. Încât țarul are, cert, cu atât mai mare nevoie de mângâieri, cu cât nici războiul nu merge bine pentru ruși. Ca atare, i-ar trebui, pe lângă alint, ajutoare palpabile. I-ar trebui, mai ales, nu doar arme și muniție, pe care China i le-ar putea furniza, ci și tot mai mulți soldați de prăjit, de care nu dispune mai nimeni.

Așa că Putin va trebui să se mulțumească încă mult timp cu promisiunile semigoale ale unora care, precum Xi, ar vrea și cu mândra, și cu draga, mizând, simultan, și pe Moscova, și pe unii aliați ai SUA, ca să se vadă cu sufletul în rai și cu sacii în căruță, în speță, în cazul Chinei comuniste, să ajungă în stare să înlocuiască, în fine, ca superputere, mult detestata țară a libertății, America.

Prin urmare, nu știm ce protocoale adiționale secrete, de tip Ribbentrop Molotov, conțin înțelegerile celor doi dictatori, dar e clar că ambii au un interes strategic să distrugă democrațiile, iar în acest scop o victorie a criminalului de război rus Putin în Ucraina i-ar veni ca o mănușă lui Xi.

Kishido la Zelenski

Umbrită de acest tête-à-tête al dictatorilor totalitari, s-a derulat concomitenta vizită în Ucraina a premierului nipon Fumio Kishida, actualul lider al G7. Pe Kishida, primul premier nipon care, cel de-al Doilea Război Mondial, face onoarea unei vizite unei țări aflate în război, constituția pacifistă a Japoniei l-a împiedicat să-i ofere Ucrainei ajutor militar. În schimb, i-a promis 30 de milioane de dolari, doar cireașa de pe o asistență japoneză dată Ucrainei în valoare de peste 6 miliarde.

Mai important, pe termen lung, e sprijinul moral și politic semnalizat de Japonia Ucrainei. Pe al cărei președinte, Zelenski, premierul nipon l-a invitat la summitul video al G7 de vineri, după ce Fumio Kishida s-a deplasat la Bucea, unde s-a arătat oripilat de atrocitățile comise de ruși.

În timp ce președintele chinez, autopropulsat în funcția dictatorului pe viață, îi poleia și aurea, prin prezența la Moscova, blazonul genocidarului Putin, Kishida se arăta revoltat de cruzimea crimelor militarilor ruși trimiși de liderul de la Kremlin și de patriarhul său kaghebist să cotropească țara vecină și să-i desființeze, în numele unei imaginare ”denazificări”, instituțiile, cultura, limba, poporul.

Lecțiile istoriei pe care le învățăm. Sau nu

E semnificativ că Putin a recurs la istoria nazismului ca să-ncerce să-și justifice și să-și cosmetizeze din greu invazia de tip hitlerist în Ucraina.

La fel de notabil e și caracterul istoric al primei vizite, după războiul mondial declanșat de Hitler, al unui prim-ministru japonez, într-o țară angrenată în război.

În fine, remarcabil în contextul celor două vizite paralele, e că aceea dramatică, neanunțată în prealabil, a lui Kishida, s-a produs nu în ultimul rând, după cum a mărturisit liderul de la Tokio, pentru că Japonia e ”puternic neliniștită că Extremul Orient riscă să fie Ucraina viitorului”. Se poate lesne imagina cât de tulburat și îngrijorat e Taiwanul.

Ecou al acelorași sentimente irepresibile, animându-l pe Kishida, ambasadorul american la Tokio, Rahm Emanuel, a ținut să reliefeze diferența majoră dintre ”parteneriatele europeano-pacifice” cu Japonia și China. Liderul uneia din țări, ”Kishida, apără libertatea, în timp ce Xi protejează un criminal de război”.

Se conturează astfel un peisaj istoric și global extrem de bizar. În acest tablou amintind cumva de portretul lui Dorian Gray, care înregistra adevărul ascuns de ipocrizia și duplicitatea răului absent de pe fața veșnic tânără și parcă nevinovată a perversului și păcătosului model, foștii făptași, Japonia și Germania, par să-și fi făcut temele de casă date de istorie și să fi întinerit. Dimpotrivă, fostele lor victime, Rusia și China, două state azi genocidare, s-au sluțit și au îmbătrânit în rele, preluând rolul scelerat al dictaturilor care le-au cotropit, terorizat, devastat și martirizat acum aproape 85 de ani.

Legătura dintre falimentul memoriei și catastrofele politice

”Cei ce-și pierd memoria sunt osândiți să retrăiască trecutul”, afirma cândva scriitorul și filosoful George Santayana. Mulți îl citează afirmând că ”sunt condamnați să repete istoria cei care nu-i învață lecția”. Ceea ce pierde Rusia azi nu este doar nebunia mesianică a unui tiran. O distruge și narativul fals cu care Moscova a meșterit decenii la rând, după victoria militară în ”Marele Război al Patriei” asupra Germaniei naziste, ca să-și făurească un trufaș și fatal complex de superioritate asupra Europei, a Vestului, a capitalismului, a democrațiilor și a Americii. Or, nu e istorie contrafactuală, ci a învăța din realitățile trecute a admite că, fără livrările de arme americane prin programul”Lend and lease”, din 1941, Rusia ar fi pierdut războiul în fața naziștilor. În ciuda ”generalului iarnă”.

La rândul ei, China, la adăpost de regimuri excesiv de crude în prima fază a modernizării ei, dar victimă a crimelor de război nipone, a îmbrățișat după războiul mondial un totalitarism nu mai puțin genocidar decât al lui Hitler. Nu există formă de bolșevism care să fi făcut mai multe victime, în istorie, decât maoismul. Care a fost o ideologie exportată în Vest, unde a pustiit mințile studențimii din 1968 încoace și continuă să devasteze creiere, în combinația sa cu relativismul, nihilismul și postmodernismul occidental, în mai toate universitățile americane și britanice. Unde nu se mai învață istorie, ci se fac doar ”studii anticoloniale”. Așa că tiranilor și teroriștilor din răsăritul globului le e tot mi ușor să-și comită crimele, bine ascunse de habarnismul elitelor apusene.

China părea, sub Deng Xiaoping, că va găsi drumul spre deschidere și liberalizare, dar s-a prăbușit în băi de sânge de felul masacrului din Piața Tien An Men și în sinistre politici liberticide, aplicate oricăror forme de disidență, sau Hongkongului, ca și în genocidul asupra uigurilor, precum și în tot mai virulente amenințări la adresa țărilor și neamurilor vecine.

Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești

Rusia și China au încheiat un parteneriat strategic care amintește fatal de Pactul Tripartit, de alianţa politico-militară a Germaniei, Italiei şi Japoniei, semnat la Berlin la 27 septembrie 1940. Ambele state contemporane, conduse dictatorial și totalitar, au aceleași ambiții de putere absolută, aceleași marote de putere, aceleași obsesii antiamericane și antidemocratice, același elan expansionist și aventurier, aceeași chinuitoare monomanie imperială, aceleași complexe de superioritate și pretenții salvaționiste manifestate ani și decenii la rând de regimurile fascist și nazist din Italia și Germania, precum și de cel din anii 30 și 40, de la Tokio.

Nu există azi țări care, cu mai mult sau mai puțin succes, să se străduiască mai clar să se comporte exemplar în politica lor externă și la mare distanță de trecutul lor ticălos decât Germania lui Scholz, Japonia lui Kishida și Italia lui Meloni. Care, în ciuda apartenenței ei politice de dreapta face realmente tot ce-i stă în puteri ca să ajute Ucraina să-și apere libertatea, și Vestul să refacă ordinea de pace mondială, aruncată în aer de agresiunea la fel de puțin provocată a Rusiei, pe cât fusese invazia Poloniei, în septembrie 1939, de către armatele naziste.

Și nu există state și regimuri care să urmeze și să emuleze mai asiduu Germania nazistă și Italia fascistă decât Rusia colonialistă din Ucraina, sau China care amenință din ce în ce mai contondent libertatea Taiwanului.

De ce? Valoarea nuielei în istorie

”Cine cruţă nuiaua îşi urăşte fiul,/ dar cine-l iubeşte are grijă să-l disciplineze”, afirmă Proverbele Sfintei Scripturi (13,24)

Înțelepciunea populară e, în acest context, ceva mai neclară: ”Două bătăi strică, dar două mâncări nu”, zice un dicton românesc.

Nimic nu pare a face mai bine fumurilor totalitare și de mărire imperialistă ale unui neam, precum și capacității sale de învăța din istorie, decât mâncatul unei zdravene bătăi, decât o înfrângere catastrofală încasată pe câmpul de luptă. Îngenucherea Germaniei lui Hitler, a Italiei lui Mussolini, a Japoniei lui Hirohito în războaiele lor nedrepte le-a făcut, paradoxal, mult bine celor trei țări.

Și nimic nu dă națiunile mai rău peste cap decât succesele nemeritate și impunitatea dictatorilor lor, în speță crimele liderilor totalitari rămase nepedepsite de ceilalți actori ai scenei politice globale.