Păruiala pe religie. Pe sex, gen, diversitate și valori

Cum facem cu ora de religie din școală? Ne trebuie? Și dacă nu, de ce? Pe ce o dăm?

Avem probleme cu țara, încălecată de securism și cleptocrație sereistă. Cu politicieni-hoți și netoți. Cu copii care nu mănâncă destul. Cu pacienți care n-au nici medici nici destule spitale să-i însănătoșească. Dar și cu femei ai căror bărbați duși la muncă dusu-s-au și rămas-au. Ori invers. Cu distruși care fac pe față sau pe ascuns apologia dictaturilor și imperiului totalitar rus.

Iar pe lângă toate mai avem mari probleme și cu libertatea de a alege, cu valorile, cu normalitatea. Ba și cu programa școlară, judecând după imensa păruială pe care a declanșat-o în elitele românești controversa despre studiul religiei în școli. Ca un soi de reductio ad Hitlerum, discuția n-avea cum să n-ajungă la un moment dat la chestiunile cele mai grele de sensuri și nonsensuri: normalitatea, homosexualitatea, transgenderismul, pe de o parte. Biblia și creștinismul, pe de alta.

Sunt discuții complexe, care trebuie, desigur, purtate și tranșate. În concertul modernității din care face parte – dar știe oare elita românească în ce concert cântă, sau ar fi bine să cânte, așa la granița dintre est și vest, dintre ortodoxie și rusofilie, dintre europenizare, occidentalizare și americanizare cum este și pendulează de ani? – trebuie, neîndoielnic, ales. Dar putem? Putem alege cât nu prea știm ce înseamnă valorile la care facem apel și ce urmări are aderarea la ele în raport cu libertatea și viitorul nostru național și european?

De ce pare că ne trebuie, totuși

Întrebarea, pe scurt, nu e dacă e bine ca școala să le ofere copiilor ore de religie. Din orice punct de vedere – nu doar religios – am privi lucrurile, ar fi absurd ca școala să nu le ofere copiilor și adolescenților posibilitatea și șansa de a învăța religie. Cea din urmă e importantă spiritual, cultural, ca educație istorică, civică, patriotică, politică. Democrația n-a căzut din cer. Dacă înseamnă ce-i spune numele, în speță puterea poporului, națiunea s-a constituit pe terenul civilizației iudeo-creștine care-i constituie parte din temei și de care e greu de disociat. Nu se va putea învăța vreodată bine și lămurit despre nimic esențial în legătură cu omul, cu cetățeanul, cu societatea și cu poporul român, fără să se cunoască și creștinismul și Sfânta Scriptură, baza civilizației în cauză, a eticii și culturii europene, a ideii de libertate și demnitate individuală, a celor mai importante valori împărtășite de societățile deschise, apusene.

Copilul nu va învăța realmente stima față de celălalt și originile interdicției de a-l chinui sau măcelări din cauză că e de altă părere, etnie, credință, culoare a pielii sau cetățenie, decât în condiții speciale. O va deprinde în familia care trăiește în anumite valori. Care prețuiește viața celor creați de D-zeu după chipul și asemănarea Lui, ai cărei membri se vor simți în mod natural chemați să formeze comunități care să le respecte de asemenea. De ce ar fi private aceste comunități de dreptul la școli în care să se învețe și despre Dumnezeu, și despre poruncile Sale, punând preț mare, foarte mare, pe viață?

Cum să nu i se dea copilului accesul la raportarea la un adevăr obiectiv, la șansa înțelegerii și aprecierii unor chestiuni de importanță globală și de anvergură universală? Cum să fie lăsat pradă acelui relativism coroziv care distruge în acest moment parte din civilizația apuseană?

Cum să nu i se ofere copilului un simț și o cunoaștere ale fundamentelor oricărei etici? Cum să ajungă să evite extremismele care-l pândesc la tot pasul și cum oare să construiască ceva fără acest simț? Cum să fie vrednic? Ori, altfel întrebat: cum să poată fi vreodată cu adevărat fericit? Și de ce să nu fie materie de bacalaureat? Și de ce să nu fie dublat studiul ei de o materie ca istoria religiilor?

La bursa contestărilor

Spiritul revoluționar al omului, modernitatea și democrația au făcut loc și libertății contestării acestei civilizații. Sau a credințelor și valorilor situate la temeiul ei. Gnosticii, renascentiștii, Spinoza, Kant, Leibniz, Rousseau, Hegel, Marx, Schopenhauer și Nietzsche, deconstructiviștii au făcut – între alții – uz de libertatea lor de a gândi, de a critica și de a contesta.

Pe fond de relativism și poate de trufie au apărut noi valori, diferite sau opuse celor biblice. Și s-au ivit în scenă și noi religii. S-au inventat, între timp varii forme de credințe atee. Seculare. Cu valori ei de tipul ”diversității”. E diversitatea, ca valoare, un câștig sigur? O catastrofă certă? S-a văzut în anglosferă unde poate duce rigida ierarhie a valorilor noilor credințe seculare: la ideologia unor politici identitare doar aparent distincte de cele aplicate de naziști sau național-comuniști. La rasism, neosegregaționism, recluderea de violatori pretinzându-se femei în penitenciare rezervate victimelor lor. La anularea libertății științifice și de exprimare, cu tot cu demiterea de profesori disidenți, pedepsiți pentru că apără dreptul femeilor de a fi ce sunt și de a se afirma ca atare.

Această otravă ucigând esența democrației liberale, omorând libertatea individuală, de gândire și de exprimare, e răspândită sistematic în ultimii ani. La sursa ei vom depista relativism. E legată ombilical de corectitudinea politică, de mișcarea woke, de marxism, de anticolonialism și de transgenderism, de sigle frumoase ca diversitatea, incluziunea, echitatea. De postmodernism. Virulența, intoleranța și cruzimea cu care această ideologie se impune în pofida valorilor iudeo-creștine și în răspăr cu ele au trezit întemeiate suspiciuni privind potențialul ei extremist și nihilist.

”Normalitatea” există. Ea este la antipodul acestui potențial. Nu e nici normalitatea lumii premoderne, dar nici a celei postmoderne. Există ”normalitate”, pentru că există, sau ar trebui să existe norme, dacă nu vrem să ne smintim. Așa cum există valori de temelie, expuse prin Decalog. Nu e bine ca societatea (sau orice grup de oameni care formează un grup, familial, tribal, social, politic, sau național ) să nu împărtășească un set de norme și valori comune. Cele biblice, flancate de rațiunea Atenei au dăinuit și, cât timp au fost respectate realiter, au împiedicat marile derapaje.

Dar mare e tentația idolatriei. Și al pervertirii prin salvaționism și neomesianism a credințelor. Mai nou am văzut gânditori români celebrați, dar parcă decerebrați, că fac elogiul politeismului și al ”diversității”. Ceea ce sugerează că, în ciuda vastelor lor informații, acești oameni s-au disociat de ideea, perfect valabilă, că baza eticii (obiective) e acel D-zeu transcendent, unic, care ne poruncește, între altele, să nu ucidem. Și despre care învățăm sau ar trebuie să învățăm la ora de religie. Unde să ni se spună clar că, fără autoritatea Dumnezeului Bibliei, care ne comandă un comportament etic, nu există, dincolo de cel matematic, nici adevăr obiectiv, nici moralitate obiectivă, nici vreo cunoaștere (obiectivă) a faptului că a ucide este realmente rău.

Fără acest D-zeu și cuvântul Său, ipotetic studiat în orele de religie, nu e nimic care să ne oblige să ținem cont liber și responsabil de vreun precept etic la adăpost de opinia și de ordinele vreunui ins autoritar și dictatorial, sau totalitar, care determină pentru noi, ex cathedra, pe baza părerii lui, ce e ”diversitatea” pe care jură extremiștii postmoderni. Și cum exact trebuie să gândim și să aplicăm noile ”valori” ca să nu fim anulați intelectual, moral, sexual, cultural, social, civic, politic sau profesional.

Îmi pare a ține de domeniul evidenței că a repudia religia clasică nu deschide neapărat drumul spre ateism sau agnosticism, ci, de regulă, spre înlocuirea lor cu utopii politice, lesne de transformat în ideologii totalitare ale unor noi mișcări de mase. Bunăoară naționaliste. Sau woke.

Comică e prostia monumentală dindărătul propunerii viclene a propovăduitorilor valorilor woke. Inchizitorii mișcării ne comandă cu devoțiune, zel și fanatism de tip religios abandonarea unor străvechi valori, îndelung încercate, dar date drept ”rele”, întru îmbrățișarea unora chipurile ”bune”, ”moderne” și progresiste, dar în fapt false, inepte și reacționare, de natură să ducă demonstrabil la dezastru, corupție, smintiri, pervertiri și robie.

Înseamnă toate acestea că religiile clasice nu au potențialul lor teocratic și totalitar? Inchiziția, legionarismul, putinismul și islamismul ne învață că nu ne putem încrede fără rezerve în capacitatea noastră de a ne pune copiii la adăpost de ispita alunecării în dezastrul nelibertății clericale. Din nefericire, bisericile și religiile clasice pot lesne furniza materialul ideologic al unei noi societăți totalitare. Cât timp nu barăm, împreună cu dascălii și ierarhii lucizi, drumul către catastrofă.

Acestea fiind spuse, ce cale pare cea mai judicioasă în chestiunea educației religioase? Care ar fi comportamentul nostru ”normal”, deci acceptabil, dezirabil, sănătos, în raport cu binele copiilor noștri și cu ceea ce ar trebui să fie în societate evident, ca ținând de ”norme” universal admise?

E imperativ să le lăsăm părinților dreptul sacrosanct de a determina religia și educația copiilor lor. Prin urmare, educația religioasă e mai întâi acasă la ea în familie. Apoi, în școală, unde trebuie să fie și să rămână realmente opțională și determinată de părinți, nu de stat sau de instituțiile lui și, desigur, nu fals opțională, ca atunci când prin varii viclenii sunt obligați copiii să se lase îndoctrinați pentru că ora de religie e la mijlocul orarului și n-au unde să plece de la școală.

Nu mai puțin important e să li se dea copiilor șansa de a învăța realmente religie într-un proces de calitate, la adăpost de bătaie de joc, de apologie, de îndoctrinare și dresaj ideologic. Să le deschidem accesul nu doar la informații lămurite, fiabile și verificate, ci și dreptul și șansa de a-și forma judecata critică și propriile păreri, fără să-i condiționăm. Să le oferim privilegiul de a li se se respecta autonomia, demnitatea și libertatea, de a pune întrebări critice, de a fi nedumeriți și de a purta un dialog autentic cu alți oameni liberi. Și să-i nu-i creștem în duhul urii față de alte religii, în special față de cele înrudite, din care au apărut, pe care le-au născut și de care s-au despărțit vremelnic sau definitiv. Căci această ură sfârșește prin a ruina credința și a o preface în ideologie. Aici reîncepe invariabil păruiala. Pe libertate, drept de proprietate, rase, etnii. Și pe ora de religie.