Reașezarea chinezească a lumii

Ce-a fost cu drona Reaper, doborâtă de coliziunea cu un avion de vânătoare rusesc și cu replica Moscovei la reproșurile americane? Dar cu reacția chineză la hotărârea anglo-saxonă a înarmării Australiei cu submarine de nouă generație?

Aparentele accidente nu sunt mereu ce par. Adesea sunt atac deliberat. Și exprimă o ură implacabilă. Una alimentată de identitățile, ideologiile și de antiamericanismul propriu celor totalitare. Ele joacă un rol enorm în politicile răsăritene și orientale.

În timp ce Moscova minte iar despre coliziunea avioanelor rusești cu drona Reaper (afirmând că n-ar fi avut loc o ciocnire, deși avionul SU-27 care a lovit-o pare a prezenta pagubele tipice contactului), alte nave ale Rusiei participă la manevre militare împreună cu forțele chineze și iraniene. Ce sunt ele, dacă nu exerciții antioccidentale? Beijingul, Moscova și Teheranul par a se pregăti tot mai serios pentru ceea ce mai-marilor lor li se pare un conflict inevitabil. Unul care se apropie inexorabil. Uimitor e doar faptul că prea puțin analiști occidentali realizează ce se petrece. Fiindcă prea puțini îi înțeleg cu adevărat pe actorii principali comuniști și postcomuniști implicați.

Pericolul ”galben”

De-a lungul secolului XX s-a vorbit mult, în termeni rasiști, de ”pericolul galben”. Or, rasismul este imbecil. Iar pericolul nu are culoare. Nu e nici roșu, nici galben și nici portocaliu. Constă din incapacitatea noastră de a înțelege că există în lume forțe malefice obsedate să ne distrugă democrațiile. Iar incomprehensiunea multora se datorează nu doar dezinformării, ci și prejudecăților cultivate de școlile filosofice, istorice și politologice occidentale. Încât greu se mai dumiresc, uneori, occidentalii.

Greu mai pricep unii, după veacuri de tradiție raționalistă și pozitivistă, că nu tot ce există ține exclusiv de domeniul fizicii și că nu-i interesează pe toți doar propășirea materială. Și că în Orientul Mijlociu sau Extrem nu se dau toți de ceasul morții doar spre a se chivernisi și căpătui.

Nu mai puțin greșit au fost văzute Rusia lui Putin și diverse dictaturi de pe mai toate meridianele. În Vest s-a crezut că pe tiranul sociopat de la Moscova nu l-ar interesa, în afară de gimnaste, decât să-și sporească averea colosală de mare cleptocrat mafiot și kaghebist, cu timp berechet s-o strângă.

La fel de strâmb au evaluat mai-marii apuseni și China comunistă a lui Xi. Și a predecesorilor săi nu mult mai puțin criminali și tiranici. În aceste zile, descoperă, speriați, în vechea, multimilenara împărăție de mijloc o ”nouă” Chină. Una agresivă, dură, imperialistă, amenințătoare, iscoditoare de secrete din baloane. E ca și cum ar fi căzut din cer. Or, ea acolo era. Doar că se pitise eficient îndărătul lipsei de voință a mai-marilor occidentali de a o vedea cum e. Se pitulase goală, fără straie de mătase împărătești. Goală, în toată ipocrizia acoperind agresivitatea ei nudă, dar cu pretenția de a fi furnizoare de ”pace” și creatoare de ”armonie”.

Această Chină amenință deschis Australia, pentru că democrația australiană își permite să apeleze la americani și la coroana britanică spre a se apăra în fața pericolului tot mai acut reprezentat de un regim totalitar care nu se mai mulțumește să facă și să desfacă în regiune; să deznaționalizeze Tibetul; să se comporte liberticid în Hong Kong; să comită un genocid în ținutul uigur din Xinkiang.

Această Chină meșterește de multă vreme la reașezarea chinezească a lumii, prin degradarea economică, politică și militară a puterii Vestului. În acest scop se folosește de zăhărelul unor aparente avantaje comerciale (care se dovedesc frivole și se evaporă brusc, cum s-a întâmplat cu măștile în pandemie) sau de biciul amenințărilor militare. În plus, o face prin punerea pe picioare a unei alianței antioccidentale de anvergură globală, cu ajutorul altor puteri ostile Vestului, ca Rusia și Iranul, precum și cu asistența, complicitatea și parteneriatul unor țări zise ”nealiniate”. Concomitent, China întreține în metropolele din Apus o vastă rețea de poliții proprii, neoficiale.

Replica anglo-saxonă și miza reală a confruntării actuale

A zăgăzui poftele expansioniste ale acestui imperiu înseamnă a-i pune capac unde-l doare mai tare. Prin apărarea Taiwanului de pohta lui Xi de a-l înghiți. Și prin ajutorarea Ucrainei, cu care aliații săi ruși se confruntă militar direct. Dar și regional, în spațiul indo-pacific. Iar în al treilea rând, în raporturile comerciale și în organizațiile internaționale, din care o bună parte se află sub controlul total al Chinei comuniste.

Ce enervează dictatura de la Beijing e faptul că, după ce ani și decenii la rând Australia a imitat puterile occidentale și a cotizat la naivitatea credinței inepte în capacitatea unui regim totalitar de a se modifica și ameliora radical, Canberra pare să fi înțeles lecția aspră, bărbătească, a războiului ucrainean.

Care e unul axiologic. Și, teleologic, înrudit cu mai așezata, mai lenta, mai sistematica expansiune chineză. Conflagrația și expansiunea au același substrat imperial și imperialist: e vorba de un show-down, de o confruntare pe teritorii și valori. Miza ei e stăpânirea interioară și exterioară a lumii.

În reacție, Australia a luat măsuri politice în vederea întăririi ei militare. Cu ajutorul Londrei și administrației din Washington, Canberra își va oferi trei submarine atomice ultraperformante. Ceea ce, împreună cu restul pactului defensiv încheiat de australieni cu americanii și britanicii, o va transforma, cum just remarca un observator austriac, într-o putere militară. Or, din unghiul Moscovei, Beijingului și Teheranului, doar Rusia, China și Iranul au dreptul să se înarmeze. China o face riguros, periculos, sistematic și de foarte mulți ani de zile. Ei și? Din unghiul ei, toți ceilalți se dovedesc, dacă-și iau măsuri de precauție, ”teroriști” porniți ”pe un drum periculos”.

Așa declara ritos un oficios chinez, zilele trecute, că ar face Australia. Care ar fi fost distribuită de americani în rolul de ”avangardă a unui război prin interpuși”, de vreme ce o țară liberă de arme nucleare n-ar avea voie să încalce Tratatul de Neproliferare și să dețină arme atomice.

Ar fi de râs, dacă n-ar fi grotesc. Și trist. Unde au fost și unde au rămas China comunistă și Rusia putinistă, când aliații lor de suflet, Coreea stalinistă și Persia islamistă a ayatolahilor și-au manifestat fără jenă ambițiile militare nucleare, iar Moscova și Beijingul i-ar fi putut lesne opri? Dar au omis s-o facă? Și unde e China acum, când refuză să condamne Rusia, deși e martoră la încercarea ei de a-și îngloba teritorii străine prin agresiune militară?

Dimensiuni regionale și geopolitice

De ce n-a condamnat China Rusia, până acum, pentru agresiunea ei imperialist-colonialistă? Pentru că Beijingul nu e mai puțin militarist decât Rusia. Pentru că la fel ca Putin în Ucraina ar vrea regimul comunist chinez să acționeze în Taiwan, dacă ar fi stimulat de o mult râvnită victorie rusă asupra țării lui Zelenski.

Doar triumful Ucrainei și o disuasiune militară credibilă în Pacific pot împiedica Beijingul să treacă la fapte. Iar o astfel de credibilă descurajare occidentală n-ar fi, la rigoare, decât nucleară.

Acum se răzbună deceniile de naivitate și stupiditate apuseană. Când s-a crezut că dictaturile răsăritene ar fi pur și simplu ”autocrații” ușor de controlat prin concesii materiale periodice. Acum, că Beijingul provoacă Occidentul și redefinește, cot la cot cu Rusia și Iranul, ordinea mondială, pare tardiv. Dar nu e. Reclamă doar voință, fermitate și o mai clară realiniere a lumii de partea Americii. Atâta doar că puteri europene ca Germania se simt economic prea dependente de comerțul cu Beijingul, iar psihologic încă nu și-au realizat și asumat cu adevărat datoria de a lupta pentru propria securitate, pe care au lăsat-o după ultimul război mondial integral pe seama Statelor Unite.

Factorul american. Și israelian.

Or, Statele Unite nu mai sunt ce-au fost. America nu s-a dezbărat încă definitiv și irevocabil de antiamericanismul stângii. Ca atare, încă n-a revenit pe eșichierul internațional ca actor credibil, nu ca paiață sinucigașă, lesne de luat în derizoriu.

China i-a râs mai nou Americii în nas, profitând de slăbiciunea evidentă a administrației Biden, spre a desprinde Arabia Saudită din alianțele ei ocidentale și a o împăca, spre paguba Vestului și a democrațiilor, cu Iranul.

În acest fel a momit întreaga lume islamică de partea noii constelații ”tari”, sino-ruso-irianiene. Nu e, pentru Vest, prima întorsătură politică externă catastrofală, pricinuită de impresia unui președinte american excesiv de anemic, de natură să reașeze din temelii, geopolitic, Orientul Mijlociu,. Nici războiul din Ucraina nu s-ar fi declanșat probabil, dacă Biden nu-i dădea lui Putin prilejul, în vara anului 2021, de a-l desconsidera, ca președinte, de a-l vedea ca o biată fantoșă, atât în urma iresponsabilei retrageri din Afganistan, cât și în întâlnirea sa nefericită la nivel înalt cu președintele Rusiei, de la Geneva.

Or, impresia de impotență a Americii s-a întărit, vai, și după incidentul cu drona. Care strângea informații pentru ucraineni.

Căci, America n-a insistat ca Rusia să-și ceară iertare și să promită că nu mai face. În loc de care, șeful Pentagonului, Lloyd Austin, i-a bâiguit telefonic omologului său rus ceva în sensul că ”Rusia ar fi obligată să ordone aparatelor ei de zbor militare să zboare sigur și profesionist”. Halal. La ministerul rus al apărării și la Kremlin se va fi râs homeric de politețea, amabilitatea și serviabilitatea americanului. Așa cum, tot la Kremlin, râdeau potentații comuniști de ofertele perioice de deschidere și de relații bune avamsate de țărilor capitaliste.

N-ar fi prima oară că-și bat joc de americani. În fond, Statele Unite se arată de mult, în războiul ruso-ucrainean, excesiv de prevenitoare cu regimul Putin, de vreme ce nu-i dau Ucrainei avioanele și armele cu bătaie lungă la care are dreptul și care îi sunt imperios necesare. Ceea ce e un mod al Americii de a-și pricinui sieși pagube evitabile. După coliziunea cu drona, SUA au omis, vai, demersul disuasiv elementar, de a avertiza ferm Rusia că, la următorul ”accident” de acest fel, își va vedea avioanele și bazele lor distruse.

În mod normal, dacă nu vor să se facă iar de râs, americanii vor trebui să-și apere pe față dronele cu aviația militară. Orice altceva ar lansa semnalul că superputerea a ajuns un pitic politic și militar. Unul insignifiant. Și ar încuraja noi și noi agresiuni.

Și Israelul, pentru care noua prietenie saudito-iraniană e dezastruoasă, de vreme ce Beijingul a extras din izolare Iranul, o amenințare existențială pentru statul evreu, realizează acum, în fine, că precauția sa militară excesivă în Ucraina i-a provocat statului evreu majore daune politice externe. Net mai bine ar fi fost ca statul evreu să se implice și să ajute Kievul să învingă. I s-a spus, dar n-a vrut.

Or, e incontestabil în interesul Ierusalimului ca Ucraina să-l înfrângă clar, rapid și decisiv pe un membru important al noii axe a răului, din care mai fac parte Iranul și China, într-o confruntare în care, dacă triumfă Rusia, China va continua să reconfigurareze întregul spațiu oriental într-un mod extrem de periculos pentru toate democrațiile liberale. Și, nu în ultimul rând, pentru cea israeliană.