8 Martie. Am eroine. Și detest Messaline

Eroinele mele? Mahsa Amini, cea martirizată pentru că nu-și purta regulamentar basmaua, de către islamiști de epocă de piatră iranieni hulind, ori de câte ori omoară sau violează chipurile în numele lui Dumnezeu.

Femeile care, în Iran, îi sfidează pe torționari și asasini, smulgându-și de pe cap năframa semnalizându-le robia. Maria Kolesnikova, omul excepțional care a condus protestele democratice și pașnice din Belarus, îndreptate împotriva lui Alexander Lukașenko, satrapul tiranului rus Putin, când dictatorul din Minsk a furat în 2020 alegerile prezidențiale, trădându-și poporul. Fetele care se duc la școală, rezistându-le talibanilor afgani care le interzic să-nvețe carte.

N-am cuvinte să-mi exprim oroarea de Messaline. De femei ca a treia nevastă, nimfomană, intrigantă și asasină, a împăratului Claudius. Și de muierile care se dau îngeraș, în timp ce-și abuzează copiii, ori soții vârstnici, despărțindu-i de odrasle lor, prin sechestrare. Ori încurajându-le bătrânilor atacați de senilitate egoismul, în timp ce-i demonizează pe cei buni și îi exaltă pe ticăloși.

N-am cuvinte să-mi exprim admirația pentru femeile care le stau alături luptătorilor ucraineni, sau care luptă ele însele, acum, ca să-și apere neamul, libertatea, demnitatea. Și, la pachet, civilizația iudeo-creștină. Una plină de femei ieșite din comun, care-și câștigă uneori dreptul la eternitate într-o clipă, precum Miriam. Sora lui Moise ar fi putut sta, ca orice adolescentă, să se pieptene și să se admire în oglindă. Ea a ales să-i păzească bebelușului coșul în care a fost depus pe Nil. Apoi i-a propus prințesei care-l descoperise în apa fluviului să-i cheme o doică, să-l alăpteze și i-a adus-o pe mama celui mic. Între eroinele mele un loc special le e rezervat înțeleptei Debora și mândrei Yael.

Judecătoarea poporului ei – probabil primul prim-ministru femeie din istorie, – a fost învrednicită de Dumnezeu să deslușească viitorul. Debora îl încurajează,ca atare, și-l ajută, spiritual, pe Barak, să lupte și să-l învingă pe câmpul de luptă pe generalul Sisera, șeful oștirii puterii regionale, în frunte cu Iabin, prigonind poporul lui Dumnezeu. Două femei îl înving pe Sisra. Debora și Yael care răzbună crimele comise asupra poporului ei executându-l cu mâna ei gingașă pe potentul general ticălos.

Nu mai puțină admirație întristată și perplexă îmi iscă misterioasa fiică a lui Ieftah, care apără, cu prețul propriei vieți, neputințele curajosului și credinciosului, dar monomanului ei tată, fixat și încremenit în neghiobul său jurământ și în ținerea lui nebunească și prostească. Prezervarea lui obsesivă în sminteală încearcă, poate, cine știe, să spele păcatele propriei sale mame prostituate, care, ca Messalina, prea își încălcase promisiunile, făgăduielile și angajamentele. Mai am? Mai am.

Mai am eroine între ai mei. Mamele mele defuncte, dar nemuritoare în bunătatea lor eternă. Între ele Lucia Haia Lea și Fräulein Ida, care în duhul blândeții și-au crescut copiii. Am eroine și între scriitoare, ziariste și oameni politici. Ca zâna poeziei de dragoste, Nina Cassian. Ca Jane Austen și surorile Brönte. Colege ca Emilia Șercan. Și nu sunt puține. Mi-ar lua mult să le înșir numele toate, dar ar merita cu asupra de măsură și o statuie. Atât doar că, deși iubesc sculptura, detest statuile.

Apoi Ayn Rand, minunata emigrantă care, fugind din Rusia și de comuniști, a optat pentru America libertății, a drepturilor individuale. Ea e autoarea unor cărți de excepție. Și a unei propoziții de-o extraordinară profunzime și utilitate, precum: ”cel mai greu lucru de explicat e evidența săritoare în ochi, pe care toată lumea a decis că n-o vede” (în romanul ”The Fountainhead”).

Vrem exemple? Dacă ar fi ușor de găsit n-ar fi adevărată. O gândire rațională ar descoperi instantaneu, în Rusia, că este de domeniul evidenței că nu e bine pentru ruși, nu doar pentru ucraineni și restul lumii, ce face Putin prin agresiunea sa militară și tentativa lui de genocid. Dar cine mai îndrăznește să-și folosească, în Rusia propriul cap? Toată lumea a decis deci să n-o vadă.

Sare în ochi faptul că socialismul nu funcționează nicăieri. Dar cine să invoce evidența într-o țară socialistă în care a o afirma înseamnă a înfunda Gulagul?

Sare în ochi, dar nu rostește mai nimeni evidența că un filosof defunct a devenit nu doar obiectul demonizării securiste, ci și centrul unui cult, întreținut, din epoca în care mai trăia, de soție și de intelectuali de stânga cu complexe de copii părăsiți în căutarea tatălui rătăcit. Unii dintre acești intelectuali par practicanții unui soi de necromanție, o invocare magică procurând beneficii prin simpla asociere. Ei edifică un soi de nouă religie cu dispărutul în chip nu de reper moral, ci de idol.

Dincolo de ocean, în lumea woke, e învederat că e o enormitate a lăsa un mascul violator care se pretinde femeie să înfunde pușcăria de femei, nu de bărbați. Dar a denunța astfel de experimente progresiste (ori rasismul chipurile antirasist) te expune oprobriului general, ca ”bigot” și ”ignorant”.

Am deci o nețărmurită stimă pentru mamele care, iubindu-i, își învață copiii să respecte valori fundamentale și să fie oameni cu frica de Dumnezeu și dragoste pentru El (deci fără excesivă frică de oameni) prețuind, în egală măsură, libertatea, demnitatea și judecata dreaptă a făpturilor Lui. Mă înclin în fața lor.