Perdanți occidentali ai războiului ruso-ucrainean

Cine va pierde acest război, dincolo de victimele sale, de poporul și dictatorul rus, de aliații și ostașii lor, precum și de mai-marii români, care, spre deosebire de guvernanții polonezi și baltici, proaspăt vizitați de dregătorii americani și germani, s-au poziționat execrabil în acest conflict?

Și în afară de propagandiștii ruși, care, spre a opri eroizarea lui Timofei Șadura, prizonierul ucrainean împușcat pentru că s-a oprit din fumat spre a slăvi Ucraina, răspândesc dezinformarea atribuită cotidianului Bild, potrivit căreia ar fi fost chipurile ”dezertor”. Or, Bild n-are de unde să știe nimic despre acest militar în afară de ce se vede în imaginile rusești și ce afirmă camarazii săi despre el. În niciun caz că ar fi fost dezertor. Dacă ar fi dezertat: ar mai fi strigat el Slava Ukraini?

Cine a bătut câmpii înainte de război și în ultimul an?

Înainte de a răspunde și întrebării cu privire la marii perdanți ai acestui război, să consemnăm că nu s-a știut în 2022, în Vest: că Putin îl va pierde. La pariuri și predicții, Vestul a pierdut umăr la umăr cu Rusia.

Cot la cot cu dictatorul și serviciile sale secrete, s-a mizat permanent, în Occident, înainte de invazie și imediat după debutul ei, pe calul greșit. În speță, pe o rapidă victorie a Rusiei, ale cărei tancuri s-au îndreptat în primele zile de după 24 februarie, aparent triumfător, spre Kiev.

Apoi, multe – dar nu toate – s-au schimbat. Pentru că Ucraina a rezistat. Rușii s-au retras, Vestul și-a abandonat treptat parte din reticențe și frici, a început să refacă arsenalul Kievului, iar ucrainenii au contra-atacat. Ca atare, au recuperat teritorii în regiunile Herson, Lugansk și Harkiv și au câștigat în toamna trecută prima parte a războiului în mod clar, de vreme ce regimul Putin s-a văzut nevoit să decreteze mobilizări ”parțiale”: sute de mii de ruși au fost luați împotriva voinței lor și siliți să participe la o campanie militară care nu era a lor, n-o voiau și avea să-i coste pe mulți viața. Pe alții, sănătatea, mădulare amputate, suflete mutilate, familii deșirate, traume fără număr.

Pe dictatorul rus, toate acestea l-au costat o parte din puterea imensă și din posibilitățile virtuale nelimitate aflate la dispoziția sa înainte de invazie. Înaintea ei, avusese lumea și occidentul la picioare. Nimeni nu-i putea sta în cale. Cancelarul și președinții puterilor apusene făceau anticameră la Kremlin. Putin își arogase și primise încă din 2008, de la nemți, dreptul de facto (chiar dacă nu de iure) de a bloca aderarea la NATO a moldovenilor, gruzinilor și ucrainenilor, în fapt a fostelor republici sovietice. Până și republicile baltice, aderate la NATO, erau ținute la distanță de puterile militare ale Alianței Nord-Atlantice, iar SUA abia au îndrăznit să instaleze o armă defensivă, un scut anti-rachetă, la Deveselu, într-o Românie masiv amenințată de ruși la Marea Neagră.

S-a spus insistent, în ultimul an, că unul din efectele invaziei ruse a fost întărirea coeziunii occidentale și, mai ales, fortificarea pactului nord-atlantic. Și sporirea relevanței NATO.

Alianța Nord-Atlantică și războiul

Examinarea atentă a acestei aserțiuni ne va dezamăgi. Unitatea NATO lasă mult de dorit. De pildă, date fiind pozițiile absolut contraproductive, din unghiul intereselor NATO, adoptate de două state membre în privința aderării Suediei și Finlandei la pactul defensiv occidental.

Care, din unghiul NATO, e clar dezirabilă. Ambele state scandinave sunt democrații reale, avansate, împărtășesc valorile alianței, aduc reală plusvaloare militară.

Or, în timp ce Ungaria și-a mai slăbit refuzul integrării lor, Turcia islamistă continuă să trădeze nu doar valorile alianței, ci și interesele ei militare, opunându-se în continuare.

NATO care e, de fapt, America, nu s-a distins în actuala confruntare. Secretarul general al Alianței a făcut ce-a putut. A promis și a dat ajutorul pe care a fost autorizat să-l făgăduiască și să-l ofere. Atât. Frâna lui? America și Germania, respectiv guvernele lor de stânga, înfricoșate de o orice potențială ”escaladare” și, deci, de implicarea NATO în război. A unei alianțe împotriva căreia consideră Putin că se bat el și Rusia (eternă, sovietică, țaristă, imperială) în Ucraina.

Adversarul său cel mai formidabil în acest conflict militar n-a fost însă nici NATO, nici America și nici opinia publică occidentală, deși SUA (urmate de britanici, polonezi, baltici și scandinavi) au livrat covârșitoarea parte a armamentului cu care au fost bătuți rușii pe câmpul de luptă. Și, în special, la Bahmut. Adversarul său principal a fost eroismul ucrainean. Ajutat de reziliența națiunii.

Ucraina, Rusia și războiul

Prima a înțeles mai rapid decât liderii occidentali, că luptă pentru supraviețuire în plin genocid. Și a cărei oștire îi distruge Rusiei, la Bahmut, floarea armatei, trupele de șoc, unitățile elitei sale militare. Așa de rău a ajuns glorioasa armată – roșie astăzi de sângele militarilor ei căzuți cu zecile, sau poate sutele de mii – încât Rusia a început să cheme bărbații suicidari să se înroleze.

Sky News releva că un psihiatru moscovit a lansat un apel doritorilor de sinucidere să intre în armată. Site-ul Baza indica și că rețelele sociale ultranaționaliste cheamă potențiali soldați din 30 de orașe ale Rusiei să se înroleze în rândul mercenarilor Wagner.

Conform ISW, Rusia a revenit la campanii de criptomobilizări ca să nu fie silită iar să treacă la o mobilizare forțată. Ceea ce demonstrează că, după prima sa înfrângere din toamna anului trecut, a încasat-o din nou. Rusia pierde clar războiul (dacă Ucraina va continuă să primească arme destule).

Dar ce anume a determinat tentativa rusă de genocid? Putinismul. Există un eveniment care, dincolo de failibilitatea ONU și a aranjamentelor postbelice, precum și carențele ”acordurilor” de la Minsk a condiționat-o? Evident.

Vestul și vinovăția lui în declanșarea războiului

A pus, mai nou, degetul pe rană Manfred Weber. ”Ucraina va deveni membră a NATO, dar mai întâi trebuie să supraviețuiască războiului”, a afirmat creștin-socialul german, șef al Partidului Popular European, care ar fi trebuit să fie liderul UE, dacă nu se opuneau, după ultimele alegeri europene, președintele Franței, Macron și, în siajul lui, Angela Merkel.

Cei doi au preferat-o pe Ursula von der Leyen, o politiciană plagiatoare, eșuată ca ministru al apărării, și au plasat-o împreună, în răspăr cu alegerile în care Weber a fost ”Spitzenkandidatul” câștigător, în funtea eurocrației conduse de Comisia Europeană. Acesta este adevărul.

Weber a detaliat, semnificativ, că ”Decizia adoptată la summitul NATO de la București, în 2008, (ca Ucraina, Moldova și Georgia să nu fie primite în NATO, decizie adoptată de Merkel și de președintele Franței Sarkozy și acceptată de președintele SUA, George Bush) a fost o greșeală și va trebui corectată”. Oficialul german a mai precizat că, ”dacă invităm Finlanda și Suedia să adere la NATO, e cât se poate de clar, după mine, că Ucraina are exact același drept, căci nimeni nu va putea spune că prin aderarea Ucrainei Rusia a ajuns mai aproape de NATO” (de vreme ce Finlanda are cu Rusia o graniță comună de 1400 de kilometri). Dar, a adăugat el, ”e evident că Ucraina trebuie să supraviețuiască războiului, că se poată alătura Alianței Nord-Atlantice”. Nu serios, domnule Weber? Nu e invers?

Desigur, Manfred Weber n-a spus toate acestea dezinteresat. N-a rezistat ispitei de a-și lua, în fine, revanșa. S-a răzbunat deci pe Merkel, care l-a trădat în 2019 și a cărei gafă din 2008, comisă ca să-i facă plăcere lui Putin, un criminal, n-a fost doar o imorală căciulire în fața dictaturii ruse, ci și începutul unui cataclism istoric, la care asistăm azi, în Ucraina. Cotropirea acestei țări n-ar fi avut loc, e clar azi, dacă Ucraina ar fi fost stat membru al NATO. Lui Merkel au a-i ”mulțumi” ucrainenii mai mult decât oricui pentru că ”Ucraina trebuie să supraviețuiască războiului, că se poată alătura Alianței Nord-Atlantice”. Nu serios, domnule Weber? Nu ar fi mai ușor să fie viceversa?

Întrucât merkelismul n-a dispărut din CSU și CDU, Weber a evitat s-o critice pe față pe Merkel, numind-o în clar. Dar nu asta e problema declarației lui, care e, de altfel, standard în Germania și în cancelariile occidentale.

Mantra priorităților politologiei apusene, un principiu caduc și carul pus înaintea boilor

Prioritatea, potrivit abecedarului politologic occidental, e oprirea Rusiei. Abia apoi se poate pune problema aderarea Ucrainei la UE sau NATO.

Problema e că această ordine ”ordonează” carul înaintea boilor. Fiindcă, dacă Ucraina supraviețuiește războiului, Rusia va fi învinsă. Nu va mai mișca în front, pentru că nu va mai avea practic cum, cu cine, sau cu ce. Dar atunci, pentru ce va mai avea nevoie Ucraina, o mare putere europeană, de NATO?

Ce vor mai fi oare, atunci, Alianța Nord-Atlantică și Statele Unite care s-au retras de te miri unde și nu-și mai riscă propriii militari mai nicăieri, față de Ucraina susținută de polonezi, cehi, baltici și scandinavii neintrați, din cauza Turciei, într-un pact NATO care nu mai e o comunitate de valori?

Invers, dacă alianța, al cărei secretar general l-a invitat pe Zelenski la următorul summit al NATO, din vară, primește acum Ucraina în rândurile sale, ce s-ar întâmpla, oare?

Războiul s-ar opri instantaneu, pentru că Moscova nu se descurcă acum nici cu Ucraina singură, darmite cu datoria de a se confrunta cu întreagul pact nordatlantic. Dacă războiul se oprește, însă, Ucraina a supraviețuit, Rusia a pierdut pe toată linia, Putin e pedepsit, tiraniile (cu tot cu Iranul și mai ales China) sunt puse credibil la punct, aventurile militare descurajate, iar credibilitatea Alianței s-a potențat enorm.

Ce împiedică acest raționament clar să intre în capetele și să parvină pe buzele unor Weber et comp? Dar să fie transpus ca democrațiile să se impună iar ordinea de pace mondială să se refacă?

Frica irațională de Rusia. Sau politicianismul gregar. Sau imoralitatea. Sau neghiobia obișnuinței de a ”gândi” în sertare și pilule premestecate de mai-mari, cu voie de la poliție și de la lideri gen Putin și Merkel. Un împăciuitorism revolut. Lașitatea. Iresponsabilitatea. Comoditatea.

Și toate la un loc, dimpreună cu obediența irațională față de un principiu caduc, impus de Rusia postsovietică prin provocarea de conflicte și înghețarea lor, astfel încât să controleze, din Moldova și Ucraina până în Georgia, Armenia și Azerbaijian, atât fostele republici sovietice, cât și aderarea lor la structuri euroatlantice precum NATO și UE. Organizații care, docile, s-au înclinat în fața manevrelor Moscovei, răsplătindu-i toate agresiunile, infamiile, crimele și expansionismele, prin interiorizarea principiului imbecil, potrivit căruia nu se acceptă în NATO sau UE state cu conflicte înghețate. Și cu atât mai puțin fierbinți.

La toate predicțiile lor eronate, politicienii occidentali au adăugat nu doar obediența la acest principiu caduc, ci și o retorică filistină, o ipocrizie de care Manfred Weber nici nu mai pare a fi conștient. Cine să se supere că politicienii occidentali nu spun adevărul, dacă pentru toți împăratul gol e bine îmbrăcat? Despărțirea de mantrele rusofile și putinofile, susținute în numele ”destinderii”, în decenii de ”Realpolitik”, în timp ce în Germania apuseană proptea regimurile comuniste cu bani grei, e dificilă. E foarte grea.

Clasa politică occidentală azi cantonată în acest vâscos divorț întrerupt va pierde în urma unei victorii ucrainene clare. Iată motivul pentru care unii din dregători fac tot ce le stă în puteri ca să saboteze acest triumf, chiar în timp ce știu și spun că ”Rusia n-are voie să câștige” și își oferă alibiul de a da, cu tam tam, niște ajutoare militare insuficiente și tardive Kievului. Dacă n-ar fi banii și armele anglo-americanilor și susținerea Poloniei, balticilor și scandinavilor, un ajutor oferit mai mult ca să se onoreze curajul ucrainean în ochii electoratelor, mă tem că Ucraina ar singură.

Dar și singură va trebui să se descurce. Și sunt sigur că, la nevoie, s-ar descurca.