Securiști, naziști, Moscova, Mihai Șora și detractorii lui

Omul încă nu e sub pământ. O țară-l plânge. Sau partea cea mai bună din ea. Căci știe cine a fost și ce a reprezentat acest om înfruntând, împreună cu ea, la peste 100 de ani, gerul năprasnic, spre a protesta în contra cleptocrației care le fura românilor ce rămăsese din statul lor de drept.

Așa că va fi înmormântat marți de Academie, al cărei membru de onoare a fost, cu onoruri militare. Dar nu se știe dacă la ceremonie vor fi prezenți fiica și fiul său. Și nici de ce unui om a cărui biografie este atât de semnificativă pentru istoria României nu i s-au putut organiza funeralii naționale. De ce după moartea sa, președintele țării și guvernanții au optat pentru a rămâne zile în șir în silenzio stampa, de parcă defunctul ar fi fost un nimeni, iar ei, ștabii, tot ce mai contează în România? Poate pentru că a fost o personalitate detestată și defăimată la greu, iar mai-marii țării îi menajează detractorii ?

Și ce e cu dezlănțuirea de ură generată multora de doliul firesc iscat de moartea lui Mihai Șora? Cine sunt înverșunații lui detractori? Contează să le analizăm identitatea, obârșia, mentalitatea?

Am descoperi cu stupoare că au foarte multe în comun cu extremiștii de stânga și de dreapta care și-au dat mâna, sâmbătă, în Germania, spre a demonstra ”pentru pace”.

Cine sunt, deci, inșii care-l acuză nu doar că a fost comunist (pentru că a fost) ci și că ar fi ”mințit ca un porc” (contrafăcându-și biografia), cum infect și fals se exprima unul dintre ei? Au probe?

Nu. Au calomnii. Iar indiciile pe care le prezintă sunt fără excepție rupte din context, plasate eronat sau dușmănos în altele, false, interpretate răuvoitor, pizmaș, ranchiunos, inept și ticălos.

Discuția despre Mihai Șora

Se lucrează cu presupuneri, ocări, vituperări, sugestii, părerologii, prejudecăți, cuvinte tari, dar fără acoperire faptică. Se folosesc juxtapuneri aberante. De pildă: în timp ce el lucra la Pauker, murea Maniu în pușcărie. Ca și cum ar fi existat în epocă o legătură între munca unuia și moartea celuilalt, în afară de faptul că ambele au fost involuntare, ambii fiind victime de grade diferite ale aceluiași scelerat regim, în care unul crezuse când încă nu era la putere și nu comisese crime și muncea în închisoarea în aer liber a dictaturii proletariatului, în timp ce altul era ucis în pușcăria ei interioară.

Ca și cum soarta rezervată unuia ar putea fi judecată și condamnată prin prisma victimizării altuia, dându-i-se regimului comunist rolul de arbitru suprem: pe ideea că, dacă unul a supraviețuit maltratării comuniste, sigur trebuie să fi fost ”vinovat”, pentru că altfel regimul (chipurile ”perfect” în vindictă, recompensă și pedeapsă) nu l-ar fi cruțat. Din ecuație dispare convenabil faptul că inșii care judecă așa din ură au fost ei înșiși cruțați, ori sunt urmașii altora, cruțați, întrucât au colaborat cu dictatura. Și au comis, poate, crime, ca legionari sau securiști, devenind privilegiați ai sistemului.

Ceea ce nu pot ierta acești oameni e tocmai faptul că, spre deosebire de ei, ca privilegiați, sau copii și nepoți de privilegiați, un ins, perceput și el ca fost privilegiat al regimului comunist (ceea ce Șora n-a fost, de vreme ce n-a rămas voluntar în țara vizitată de dragul părinților) s-a putut dezice de trecutul său comunist și de ceea ce unora din contemporanii lui li se pare a-i fost privilegiul.
Dar unde nu există legături, el pot fi lesne inventate. Și se știe că, nimic nu cade mai ușor unor oameni instruiți la instituțiile de agitprop și dezinformare ale dictaturii proletariatului, nimic nu e mai lesnicios decât a născoci și a împroșca abundent cu noroi. Operațiune denigratoare care nu rămâne niciodată fără efecte. Din zoaiele și pestilența revărsată peste un om oricât de pur, ceva ceva tot va rămâne să duhnească. Mai ales dacă înfieratul are în spate un drum lung și sinuos.

Șora nu e, în genere, disprețuit, ci admirat și iubit. Pe bună dreptate. Cine-l disprețuiește și îl acuză că ”a mințit” nu știe despre ce vorbește. Au mințit și mai mint securiștii de ură și frustrare pentru că văd că un fost comunist poate deveni un om demn, iar ei au rămas în cloaca lor. Care securiști? Securiștii care dădeau din colț în colț când Șora îi sfida și îl sfida pe față pe Ceaușescu protestând cu nume și prenume, iar anonimii care-l acuză că ar fi ”mințit” făceau sluj în fața regimului comunist. S-a mai spus despre Mihai Șora că ar fi trebuit să-și ceară iertare. Ca Cioran, autorul unei cărți imunde. Dar altfel decât Eliade, care n-a găsit cu cale să-și pună cenușă în cap pentru aderența lui sinistră la valorile antisemite ale legionarilor, alimentând pârjolul Holocaustului.

Dar pentru ce să-și ceară iertare un om? Pentru că a luptat în contra nazismului, când jegul hitlerist era la putere și ocupa Franța? Pentru că în naivitatea lui s-a întors acasă și n-a mai fost lăsat să plece? Pentru că a contribuit ca nimeni altul la educarea în masă a românilor? Pentru filosofia lui tomistă, deci creștină, în favoarea căreia argumenta deschis în anii ’60 și ’70, după cum mi-a mărturisit mie, atunci, fostul deținut politic, Alexandru Ivasiuc, care-l frecventa pe Șora? Sau poate pentru disidența filosofului sub Nicolae Ceaușescu, a cărui poliție politică era pe jumătate legionară, așa cum sunt și azi detractorii lui Șora, un amestec de turnători ai securității, de ofițeri ai poliției politice, de neolegionari și ortodoxiști fundamentaliști, adulatori ai Rusiei lui Putin?
Armata comunisto-nazistă.

Ajunși aici, am pus degetul pe rană. Există, bineînțeles, și mulți naivi ușor manipulabili. Plus o imensă masă de oi care iubesc viața în turmă și în dictatură, căci libertatea implică răspundere și riscul eșecului și, deci, e greu de suportat. Dar cine-o manevrează? Și încotro?
E destul să aruncăm o privire în imundele fițuici și site-urile românești securisto-comunisto-legionare, care colportează din greu și putinism, și mizeria despre Mihai Șora. Le-am văzut sâmbătă neamurile germane, reunite cu miile la Berlin, la Brandenburger Tor. Extremiști de dreapta și de stânga manifestând pentru ”pace”, pasămite, în fapt, ieșiți să demonstreze pentru Putin, știind că revendică oprirea înarmării Ucrainei nu pentru vreo pace veritabilă, ci pentru îngenuncherea unei țări, pentru plasarea Ucrainei în poziția preferată a robului, a sclavei și a stăpânului lor.

Nu știu ei bine ce fac? Nu știu cu cine s-au adunat?

Nu realizează șefele acestei mase, o militantă comunistă, ori prietena ei feministă și partenerii lor neonaziști că a-i oferi victoria lui Putin prin dezarmarea Ucrainei înseamnă a zdrobi și ordinea de pace a lumii, și democrația, și libertățile individuale, căci înseamnă a da câștig de cauză forței (și modificării prin forță a frontierelor) și deci barbariei? Cum să nu știe. Dar nu le pasă. Pentru că extremele se ating? Desigur. Și pentru că au același dușman comun: America, democrația, religiile clasice, libertatea, drepturile individuale, proprietatea, capitalismul, civilizația occidentală.

Pentru frustrați și frustrate, conștienți că viața lor n-are sens și munca lor nu face doi bani, acesta e scopul lor suprem: nimicul. Tabula rasa. Distrugerea lumii. Anihilarea și aneantizarea. Că distrugătorul se numește Hitler, sau Putin, puțin le pasă. Prioritate zero are la ei netezitul căii îngerului exterminator, activ, ca Putin, și ascunderea crimelor lui îndărătul unor demoni falși, ca evreii, dispăruți, ca Pauker, sau inventați, ca părelnica ei ”slugă” creștină, Mihai Șora.

Care și-a adăugat la lista de ”bube” ideologice incriminate de calomniatorii săi și sprijinul pentru Ucraina: ”nu există, în fața barbariei, jumătăți de măsură, ezitări, îngăduință care să absolve criminalii de faptele lor, să le bagatelizeze ori să le pună în surdină. Curajul ucrainenilor este dătător de speranță, eroismul lor ne însuflețește și pe noi”, scria Mihai Șora în ultima sa postare, în ziua împlinirii unui an de la invazia rusă și de la debutul genocidului comis de Putin și ai săi.

Detractorii lui ca și ai Ucrainei știu că filosoful și fosta republică sovietică s-au ridicat în contra Moscovei, a comunismului, a cleptocrației, a nelibertății. A-i demonta, refuzându-le gânditorului și țării agresate prestigiul dobândit pe merit, sau armele cu care să se apere de agresori, înseamnă a-i sluji cu abnegație stăpânului totalitar.

Calea minciunii constituind nu doar sufletul comunismului (dixit Kolakowski) ci al totalitarismelor

Cum se pune în operă diversiunea ideologică? La școala KGB-ului, afirma în 1984 fostul kaghebist fugit în Vest, Iuri Bezmenov, se recomandă aplicarea așa numitelor ”măsuri active”. Scopul (Moscovei, securiștilor, legionarilor) e să se schimbe percepția realității astfel, încât nimeni să nu mai ajungă la repere și concluzii clare, menite să le dea posibilitatea să se apere de atacul totalitar. Sau cleptocrat.

Spălarea creierelor, releva Bezmenov în anii 80, în care polițiile politice totalitare investesc 85% din efortul și resursele lor financiare, se petrece în patru stadii, care încep cu deceniul demoralizării unei generații, prin expunerea ei la ideologia marxistă. Moscova a experimentat și cu expunerea durabilă a populațiilor statelor percepute ca inamice la nazism, fascism și legionarism, mai ales în țări cu puternice tradiții naționaliste, ca Germania, Franța, România, sau Serbia.

În toate aceste țări și, mai ales, în SUA, s-a pompat timp de trei-patru-cinci generații agitprop colectivist de un fel sau altul, iar în țări ca România și Germania, doctrine ale ambelor extreme. Oamenii astfel îndoctrinați sunt dincolo de bine și de rău. Nu mai ajungi la ei dovedindu-le că ziua e zi și noaptea noapte. Așa s-a ajuns să se ia decizii sinucigiașe, provocatoare de incalculabile pagube mentale și umane cum a fost închiderea școlilor în pandemie, un autentic cataclism pentru dezvoltarea celor mici.

Dar nu mereu se poate pune în aplicare teoria pură. Acolo unde există îndelungate tradiții cultivând ranchiuna, invidia, ura și resentimentul, se investește masiv în consolidarea acestora. Unde nu funcționează bine valorile inamicului moscovit, se cultivă anti-rusismul la pachet cu anti-democrația. Unde conținuturile ideologice clare strică, ori criminalii în masă de susținut prin ordin de la centru sunt greu sau imposibil de apărat, se operează cu tunuri de ceață, prin echivalențe ale binelui și răului, prin demonizarea clarității morale, prin ridicarea pe scut a ”neutralității”. Și, evident, mereu, prin bârfirea și ponegrirea reperelor morale autentice și deprecierea muncii lor.

Rezultatul e cecitatea unora care nici nu mai realizează cum e configurată realitatea și nu-și dau seama ce enormitate e să ceri pacea prin măsuri care hrănesc războiul. În realitate, pacea nu se poate obține azi decât prin dispariția lui Putin, iar nu prin sistarea înarmării celor care-l combat.

Bazele putinismului în România. Și Mihai Șora.

În realitate, democrația veritabilă, o Românie educată și necleptocrată, epurată de securism și tiranie se edifică prin emularea unor personalități-reper ca Mihai Șora. Motiv pentru care cleptocrația, turnătorii, securiștii, comuniștii, legionarii, naziștii, putiniștii investesc la greu energie, resurse și bani spre a-l blama, ponegri, defăima, demonta, huli și afurisi. Chiar și postmortem.

Defăimarea lui e necesară spre a se împiedica coagularea unei școli democratice Maniu, Șora, etc, care să reeduce națiunea, să împiedice destabilizarea ei și declanșarea crizei. Când liderul totalitar aflat în faza lui imperialistă le atacă nu-i mai țin piept eficient decât valorile celor care, ca Maniu, sau Șora, și-au învățat compatrioții să nu pupe inelele și papucii dictatorului și polițiștilor lui politici. Și le cer să-și asume responsabilități, să vadă clar, să rostească adevărul, să acționeze conform cu cu etica iudeo-creștină, să prețuiască libertatea și să-și aprecieze demnitatea.

Între crimele imprescriptibile ale nazismului și legionarismului figurează și înarmarea ideologică a inamicilor națiunilor pe care le-au sedus și în numele cărora și-au comis crimele. Lașitatea și atrocitățile lor le-au demoralizat armatele, care au fost învinse și din cauza depravării, descurajării, decăderii generale. Apoi ocupanții ruși le-au inoculat nemților din est o mentalitate subalternă, de sclavi, manifestându-se în rusofilie și un pacifism necondiționat, care, cum scrie Stuttgarter Zeitung, le-a părut multora ”a fi temeiul existenței Germaniei”. Ce convenabil pentru stăpânii coloniali!

Și românii sunt un popor bătut de turci, de ruși, de naționalismul unor Dej și Ceaușeascu. În capul multora, s-a inculcat pe lângă ura mai veche față de vecini, vechiul adagiu al lui ”capul plecat, sabia nu-l taie”. Care ține loc, unora, de constituție românească. Iată motivul pentru care patrioții ca Șora, care ies în stradă să lupte și să strige ”nu renunța, pentru că e viața ta” sunt eretici, anatemă și blestem. Iată motivul pentru care un popor chiar blând și blajin, care a ieșit în masă când a dat năpasta rusă peste vecini, să-i ajute pe refugiații ucraineni, dă azi mai mulți putiniști și adversari ai ajutorării Ucrainei decât aproape orice alt neam european. Romania a ajuns pe ultimul loc în UE, în materie de democrație într-o ierarhie a publicației britanice The Economist. Și pe locul 62 în lume.

Cu Moldova pe 69, iar Bulgaria pe 57. În 2017, 65% din români aveau o părere bună despre Putin, potrivit unui sondaj Levada. Alt sondaj, IRES, relevă că un procentaj amețitor, de aproape 40% din români (36%) nu doresc ajutoarea Ucrainei. Iar pseudoargumentele furnizate de Kremlin trollilor în acțiune sunt similare peste tot: de ce să ne ocupăm de străini și nu de sărmanii noștri? De ce să ne băgăm în jocurile celor mari, că rușii, amercanii și chinezii le-au făcut deja, de mult? Și nu trebuie oare pedepsiți ucrainenii pentru răul real sau imaginar pe care ni l-au făcut în trecut, când ”ne-au furat” teritorii (jefuite în realitate de comuniștii ruși) ori ne-au oprimat grupul etnic românesc?

Or, e clar că toate acestea nu se leagă cu adevărat și sigur nu justifică neajutorarea unei Ucraine a cărei subjugare i-ar oprima și pe românii ei. Sărmanii noștri tot sărmani ar rămâne. Presupusele ”rele” ucrainene (care sunt în fapt ale Moscovei) nu legitimează relele rușilor împotriva ucrainenilor și împotriva noastră, a românilor sau moldovenilor, care ar fi net mai mari dacă ajung să ne pună iar jugul pe grumaz, înfrângându-i pe ucraineni. Așa cum crimele rusești și războiul lui Putin sunt departe de a-i viza doar pe ucraineni, ci au scopul îngenuncherii continentului și a desființării structurilor euro-atlantice, a democrațiilor apusene, a libertăților individuale.
Iată de ce războiul din Ucraina este și al nostru. Iar renumele lui Mihai Șora ne privește direct.