Ratarea lui Joe Biden la Kiev și simbolistica politică

În viața publică, aparențele contează. Simbolurile și mai mult. Chiar mult mai mult decât vrem uneori, în realismul nostru sec și în speranțele noastre futile, să admitem. Realismul ne împinge să desconsiderăm valori invizibile. Iar speranța în lideri buni ne liniștește.

Ambele ne induc în eroare.

Mai mult decât Javelinurile, victoria ucrainenilor în bătălia pentru Kiev a obținut-o moralul lor extraordinar. Iar gândirea principalilor actori ai scenei politice globale ne înșală serios nădejdile, căci nu pare adesea să depășească stadiul simbolic, preoperațional, prelogic, al cogniției. Ori pare să fi revenit la acel stadiu, tipic, potrivit lui Piaget, copiilor la vârste cuprinse între doi și patru ani.

Biden la Zelenski și moralul apărătorilor libertății

Fie și tardivă, călătoria la Kiev a unui Biden uituc, dar marțial, cu ochelarii lui de aviator, a avut inițial un impact emoțional important. Și din încărcătura unor astfel de gesturi se hrănește, după un an de încercări groaznice, moralul unei națiuni.

Din ele se alimentează și moralul lumii libere, cel mult fragilizat în ultimele decenii progresiste, în fruntea căreia, de bine de rău, se află Biden. Lume care, prinsă între Scila și Caribda, în speță între Scila inflației și grijilor economice și Caribda fricii de război mondial, are o cu atât mai mare nevoie de remontare și îmbărbătare, cu cât Ucrainei nu-i merge bine pe câmpul de luptă.

Iar Biden a încurajat-o. Sau, mai precis, ar fi putut-o încuraja. Dacă, înainte de a ajunge la Kiev, președintele american nu l-ar fi anunțat pe Putin că efectuează vizita. ”Statele Unite au informat Rusia că Joe Biden va merge la Kiev cu câteva ore înainte de plecarea președintelui american”, a declarat consilierul de securitate al liderului de la Casa Albă, Jake Sullivan.

Ceea ce înseamnă că Biden a cerut implicit Moscovei permisiunea să se ducă. Și să nu fie bombardat, Așa are loc o vizită a șefului lumii libere? Cu voie de la țar? Cu aprobarea Marelui Frate, a șefului poliției statului totalitar?

”Putin”, a spus Biden la Kiev, ”a crezut că Ucaina era slabă, Vestul divizat și el ne va supraviețui. Nu cred că mai crede asta acum”, s-a bucurat liderul american, evidențiind că președintele Rusiei a greșit pe toată linia.” Ar fi fost mai bine să-și dea cu presupusul mai puțin și să fie un pic mai brav. Cu atât mai mult cu cât Putin pe toată linia încă n-a greșit, dacă superputerea simte nevoia să-i ceară dictatorului OK-ul, pentru ca șeful lumii libere să-și viziteze prietenul. timp în care derbedul cu fumuri mesianice de la Kremlin dă voie aviației sale să declanșeze alarma în Ucraina. Al cărei președinte se blamează, involuntar, calificând, pe Twitter, vizita oaspetelui său american, drept ”curajoasă, istorică, efectuată la timp”.

N-a fost, vai, nimic din toate acestea. Biden stătea mai bine acasă, decât să se autoveștejească așa. La Kremlin, portretul lui Stalin râdea pe sub mustață. Iar Putin exulta.

Și mai puțin decât de rușinea și de spaimele Biden îi pasă tiranului rus dacă sacrifică orașe, regiuni, țări și popoare întregi, inclusiv propria sa națiune, de vreme ce dictatorul aruncă în continuare, în tocătorul de carne al frontului ucrainean, mase impresionante de bărbați.

Numerele, faptele și realitatea brută, până la ultimul om

Și va mai arunca, până ce va fi oprit. Iar numerele – nu doar simbolurile – contează și ele.

Ca atare, la Bahmut, apărarea ucraineană se bate cu o vitejie extraordinară, dar nu va fi pusă, iată, să reziste până la ultimul om, după cum reiese din afirmațiile președintelui Ucrainei, Zelenski, într-un interviu acordat publicației italiene Corriere Della Sera. ”E important să apărăm Bahmutul, dar nu cu orice preț și nu până la ultimul om”, a spus el, textual, semn că Ucraina se gândește să cedeze Rusiei orașul devastat, cu cei 5.000 din cei 70.000 de locuitori inițiali cramponați de ruinele lui.

Dictatorul rus îl vrea cu disperare, la un an de la demararea aventurii sale militare în Ucraina, iar invadații sunt prea sensibili la valoarea vieții ca să reziste în orașul-simbol ca armata roșie la Stalingrad. Ceea ce nu înseamnă că retragerea din Bahmut nu ar avea un mare preț. Simbolic, desigur.

Unul, de care dictatorul și ciracii lui sunt perfect conștienți. Dar care multora, în Vest, nu le spune nimic.

Tâmpenia zisă ”realism ofensiv”

Pentru că deceniile de pozitivism, de ”realpolitik”, de ”pragmatism” și de mecanicism politic i-au cam smintit nu doar pe liderii politici, ci și pe profesorii lor de politologie. De pildă pe marele politolog din Chicago, John Mearsheimer, mare teoretician de relații internaționale și autorul, împreună cu Stephen Walt, al unui text antiisraelian și chiar antisemit imund, intitulat ”Lobby-ul israelian și politica externă a SUA”.

Mearsheimer e ghidul spiritual al lui Viktor Orban și al altor susținători ai lui Putin. Și pe mulți occidentali de rând i-a păcălit realismul său ”ofensiv”, care consideră că în raporturile internaționale nu contează nici morala, nici democrația, sau valorile, ori psihicul liderilor, ci doar nevoia puterilor de a-și extinde și maximiza autoritatea. Pe alții i-au buimăcit varii teorii similare, negând și ele impactul eticii și ideologiei în viața politică. Încât destui au, în Apus, greutăți să realizeze că vizita lui Biden ar fi putut avea un impact și efecte galvanizatoare.

Pentru că, oricât de puțin competent ori marțial ar fi, e totuși, vorba, de comandantul suprem al superputerii. Așa că nu faptul că Biden a surprins, sosind neanunțat s-a dovedit marea știre. Nici faptul că prezența sa acolo unde ar fi vrut să treacă Putin sub un arc de triumf le-ar fi dat cu tifla, eficient, inamicilor Vestului. Ci faptul că Biden a ratat prin exces de precauție cel puțin o mare parte din bine pe care l-a făcut ducându-se la Kiev.

Profitul unei vizite înalte

Altfel, vizita ar fi interesat, mișcat și tulburat, cum poate doar plimbarea nu mai puțin simbolică pe străzile semigoale ale Kievului răsunând încă de ecoul bombelor rusești, efectuată în aprilie trecut de premierul britanic Johnson, alături Zelenski, a mai reușit să emoționeze. Ca lider al Regatului Unit, Boris Johnson adusese atunci cu el și un sfat neprețuit unei Ucrainei încă înclinate să creadă în falsele promisiuni ale Rusiei lui Putin. I-a livrat o doză de realism. Și una și mai mare de încurajare.

Nici Biden n-a venit cu mâna goală. Casa Albă a anunțat, în timp ce președinții vizitau memorial soldatului căzut în lupta cu Rusia, noi ajutoare americane în valoare de o jumătate de miliard de dolari. În pachet sunt arme antitanc de tip Javelin, obuziere și muniție de artilerie. Ceea ce, în condițiile în care militarii ucraineni consumă de trei ori mai puțină muniție decât Rusia, dar mai mult decât produc fabricile de armament occidentale, nu e deloc puțin lucru. Ucrainenii se bucură, sigur, pentru orice aruncător sau lansator de rachete ca un copil flămând pentru o ciocolată.

Dar ar fi fost prea puțin ca să fie bine chiar dacă Biden se arăta mai curajos și se abținea să anunțe Moscova unde se duce. La un an de la invazia totală, Kievul are net mai mare nevoie de arme și muniții din abundență, decât de gesturi simbolice fie ele și neratate.

Nici discursurile bune nu sunt, ce-i drept, de lepădat. Când ai în fața profesionista armată de propagandiști și dezinformatori ai Moscovei, care, ca Mearsheimer, insistă în continuare să depene basmul ”înconjurării Rusiei” și a presupusei culpabilități a Vestului, pentru declanșarea războiului prin care Putin a decis să invadeze o țară suverană, ca s-o colonizeze, s-o alipească și să-i desființeze poporul, clarificările metodice sunt mereu binevenite.

Dar după munții de de tancuri distruse, de cruci noi în cimitre, de cadavre în saci și de poze și probe documentând genocidul rusesc, ideile fixe ale agitpropului putinist încep să conteze mai puțin.

Opt ”cadouri” de care e stringentă nevoie

Cu atât mai importantă e dezmeticirea și îmbărbătarea somnolenților, lașilor și cam iresponsabililor factori de răspundere occidentali. Care nu e clar ce-au păzit în ultimul an. Și de ce ei, realiștii, pragmaticii și realpoliticienii, mizează azi parcă mai mult pe gesturi-simbol (și alea ratatae) ca și pe discursuri sforăitoare, decât pe arsenalul care apropie victoria și pe care, dacă erau prudenți, pragmatici și realiști, aveau grijă să-l aibă din 2014 înncoace. Și în orice caz din februarie 2022.

Nu e clar de ce, dacă au depășit stadiul preoperațional al dezvoltării cognitive, ei realizează abia acum că au urgentă nevoie de amplificarea notabilă a capacităților lor de producție de muniție și de armament. Sau nu pricep ce e de priceput nici măcar acum? De ce par să nu fi înțeles câteva chestiuni fundamentale, clare încă din epoca în care Boris îl edifica pe Zelenski? Ce e de înțeles?

În primul rând, că, alea jacta est. Zarurile au fost aruncate. Nu de azi de ieri. De la 24 februarie 2022, pentru Putin nu există cale de întoarcere. Ori învinge, ori își pierde fotoliul, averea și viața.

În al doilea rând, că, după cum i-a explicat mai nou Zelenski omologului său francez, Macron, e, deci, inutil să-ți pierzi vremea încercând să negociezi cu el. (Ceea ce le dă susținătorilor lui senzația că Putin și Rusia ar mai fi pe cai mari și, simbolic cel puțin, partener de negocieri valabil) Nu e. Liderul rus trebuie tratat ca predecesorul său totalitar german, din 1939, ca un paria, cu care nu e nimic de discutat. Cum ar fi fost oare ca Roosevelt sau Churchill să-l mai sune pe Hitler la telefon?

În al treilea rând, că acest război e foarte probabil să aibă o singură rezolvare: un sfârșit nu atât simbolic, cât militar. Ceea ce înseamnă că una din părți va sfârși prin a capitula.

Că, în al patrulea rând, o înfrângere a Ucrainei ar fi catastrofală pentru Vest, apropiind extrem de mult nu doar ziua următoarelor cuceriri ale Rusiei în Moldova și aiurea, ci și pe cea a debutului altor aventuri militare antioccidentale ale Rusiei, Chinei și Iranului. Zilele Taiwanului ar fi numărate.

În al cincelea rând, că, spre a se contracara această perspectivă, Ucraina nu ajunge să ”nu piardă”, cum se exprimă, inept, cancelarul, sperând în continuare, în pofida colegilor săi din coaliție și din opoziție, precum în ciuda rațiunii și a premiselor de mai sus, că s-ar putea controla războiul, prin drămuirea furniturilor de arme, astfel, încât să nu învingă niciuna din părți. Toate acestea implică, desigur, că Ucraina trebuie să învingă. Și nu oricând.

Ci, în al șaselea rând, grabnic, pentru ca resursele ucrainene și occidentale să nu se epuizeze înainte de a se ajunge la potou și a se izbândi și birui în fața Rusiei lui Putin. Ceea ce presupune, în al șaptelea rând, că Ucraina va primi în timp util toate armele și munițiile de care are nevoie, inclusiv aviație militară și rachete cu rază lungă, sisteme de arme la care piloții ei să fi fost din timp instruiți, de vreme ce, în al optulea rând, chiar dacă Rusia ar vrea să-și transpună amenințările de a escalada războiul, perspectivă de care, irațional, le e o nețărmurită frică progresiștilor din cancelariile occidentale, dictatorul rus nu e în stare s-o facă, pentru că pur și simplu nu mai are, grație ucrainenilor, cu ce.

E prea greu? Defel. Unii lideri occidentali, în special cei britanici, nordici, baltici, polonezi, cehi au cam înțeles despre ce e vorba. Italia chiar se anunță gata să trimită aviație militară Ucrainei, împreună cu alte state occidentale. Guvernul doamnei Meloni s-a arătat dispus să dea Ucrainei cel puțin cinci avioane militare proprii. Potrivit ziarului italian La Repubblica, din ”rațiuni politice”, Italia nu vrea să fie însă prima țară care furnizează avioane. Rațiuni politice? Ori simbolice?

E timpul să se treacă de la vorbe (rostite în limbaj de lemn) la fapte neratate. Și de la simboluri și operațiuni preconceptuale la o constructivă gândire logică, nedirijată de impulsurile fricii.

LE. S-a obiectat că SUA n-ar fi cerut voie Rusiei, ci Moscova ar fi fost notificată de Washington de vizită ca să nu se riște uciderea lui Biden și declanșarea unui război cu NATO.

Așa vrea să fi fost așa. În fapt, lucrurile stau altfel. Așa numita ”notificare” a Rusiei ar fi avut loc, potrivit lui Jake Sullivan, consilierul de securitate al președintelui, cu câteva ore înainte ca Biden să ajungă la Kiev, și cu tot atâta timp înainte să se afle de ea în lume. Dacă nu s-ar fi cerut aprobarea Kremlinului, notificarea Rusiei ar fi trebuit să aibă loc concomitent cu a publicului american și internațional.

De altfel, la Kiev pericolul e, între timp, minim, ca unui președinte american să i se întâmple ceva nedorit. Ucraina a primit sisteme antirachetă care funcționează excelent. NATO poate asigura spațiul aerian pe durata înaltei vizite. Joe Biden nu e de neînlocuit, iar sângele său nu e mai roșu decât al altor oameni și lideri apuseni, ca Boris Johnson de pildă, care a vizitat Kievul când capitala ucraineană încă n-avea un sistem antirachetă bun și era bombardată la orice oră din zi și din noapte.