Un bărbat de stat: Maniu, dincolo de apologie și panegiric

Ar fi împlinit la 8 ianuarie 150 de ani. Prea puțini l-au onorat cum se cuvine. Prea puțini îi evaluează serios și cinstit meritele ieșite din comun, precum și greșelile, în genere involuntare, în poate cea mai dificilă și învolburată fază a istoriei naționale.

Dar a făcut Maniu greșeli? Greșim, neîndoielnic, cu toții. Uneori comitem erori cu ghiotura. Și cu efecte potențial catastrofale. Prințul Harry afirmă în autobiografia sa că ar fi ucis, personal, 25 de talibani. Aberația e evidentă. Asemenea declarații nu face niciun militar responsabil. Și-a pus, cum afirma un expert, o țintă pe frunte. Pentru că talibanii l-ar putea vâna. Politicienii sunt, în genere, mai precauți. Dar păcatul, cum i se explică lui Cain, în Geneză, 4:6-7, ”pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.”

Iată de ce avem, din pruncie, nevoie nu doar de iubirea mamei, ci și de tată, de modele, de exemple și repere care să ne învețe să-l stăpânim. Societatea nu e altfel. Și când e plină de inși care afirmă (sau cred) că o iubesc fierbinte poate deraia ușor într-o orgie a urii, dacă admite, ca a Rusiei, să ridice netrebnici și incompetenți pe scut și să se lase condusă de tirani. Harry nu mai e copil. Totuși, pare lipsit de norme, borne și jaloane orientative. De parcă i-ar fi fost șterse de apropiați.

Cum li s-au șters ale rușilor în 70 de ani de bolșevism și în deceniile postsovietice de mafiotism kaghebist. Și românilor li s-au luat și distrus programatic și cu maximă viclenie reperele. Nu doar de către comuniști. Unul dintre cele mai importante ar fi trebuit să fie Iuliu Maniu. Lumina democrației românești s-a născut în Mitteleuropa transilvană. L-au martirizat comuniștii acum 70 de ani, la 5 februarie 1953.

Un bărbat de stat. Și un om excepțional

Am avut întotdeauna o nețărmurită admirație pentru acest bărbat. Nu pentru că a văzut lumina zilei în acea zi a calendarului în care avea, după ani, să se nască tatăl și dascălul meu de democrație, de patriotism, de dragoste de rațiune, cultură, libertate, demnitate, ci pentru că, nu fără a greși uneori, acelorași valori le-a slujit și mai riguros, curajos, luminos, generos și cu dăruire de sine, în timpuri bune și rele, Iuliu Maniu.

Credincios greco-catolic și doctor în drept, la Viena, iar nu jalnic plagiator, ca dregătorii de azi, Maniu a fost, din tinerețe, parlamentar la Budapesta și unul dintre realizatorii importanți ai marii integrări românești. Și-a asumat, împreună cu alții, organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, care a pus bazele unirii Transilvaniei cu Regatul României.

Ca lider național-țărănist din 1926, când i s-a alăturat, dimpreună cu Partidul său Național, lui Ion Mihalache, Maniu a ajuns să conducă repetat România, ca prim-ministru, când bezna fascistă și nazistă se pregăteau să se pogoare asupra Europei și s-o distrugă. S-a orientat lucid spre adevărata sursă, anglo-saxonă, a celor mai viabile democrații liberale moderne.

Avusese dreptate să critice prea centralista și ilegal adoptata Constituție din 1923. La fel, să se ia dârz, în piept, cu o clasă politică dâmbovițeană dominată de familia Brătianu. O clasă, în mare parte, coruptă. Deși encomiastic, fals și idiotic elogiată, după 1989, această clasă politică avea să se dovedească nu mult mai puțin nărăvită în rele decât cea de azi, cu apucăturile ei cleptocratice.

Maniu a avut de asemenea dreptate să condamne abuzurile liberale și lovitura de stat a PNL, de la începutul anilor 20, când drepturile națiunii române au fost încălcate politicianist. A avut ghinion să fie silit să ia decizii pragmatice în fața ascensiunii extremei drepte înainte de a ajunge la putere în pragul marii crize economice mondiale, care l-a împiedicat să-și transpună programul.

Capcanele anilor 30: extremiștii la pândă, la uși

Dorința delimitării de politicianism și de puritate a moravurilor le-a jucat multora feste, în anii 30, împingându-i în varii capcane extremiste. Nu puțini inși de treabă și incoruptibili le-au conferit un nemeritat credit ideologilor radicale ale timului. Panait Istrati sovieticilor. Alții extremiștilor gardiști, care aveau să se dovedească mai întâi antisemiți și ucigași, iar apoi asasini în masă. Și Maniu, care nu și-a făcut prea mari iluzii în privința lor, a greșit poate mai grav decât era dispus Corneliu Coposu să admită în anii 80.

Maniu a acceptat să semneze un ”pact de neagresiune electorală”, în noiembrie 1937, cu liderul mișcării legionare, Corneliu Codreanu, la care au aderat șeful PNL Gheorghe Brătianu şi Constantin Argetoianu, poltronul preşedinte al Partidului Agrar.

Într-o atmosferă intoxicată de rinocerizarea năistă a elitei intelectuale, democrații, între care și Maniu, s-au maculat prin asocierea cu liderul gardist pentru a-i restrânge prerogativele mult hulitului rege Carol al II-lea, slujit pe-atunci, docil, de veșnicul profitor și trădător al ideilor liberale care a fost Gheorghe Tătărescu.

Totuși, după cum arăta urmașul său la cârma partidului, nu mai puțin memorabilul Corneliu Coposu, Maniu a condamnat clar asasinatele legionare și ”a reprobat, cu asprime, incitările la violenţe şi crime, făcute la aşa-zisul ”Congres Studenţesc” de la Tg. Mureş (1936), …organizat de Mișcarea Legionară (cu concursul diversionist al veșnicului fitilist și arivist Gh. Tătărescu), în decursul căruia au fost lansate incitaţii grave, care vizau fruntaşii naţional-ţărănişti…Maniu a dezavuat declaraţiile lui Codreanu (1937), privind intenţia acestuia de a alătura România la politica fascistă şi hitleristă, demonstrând absurditatea acestei tendinţe; Maniu a înfierat prompt, de manieră aspră, asasinarea lui Stelescu (1936), asasinarea primului ministru Duca (1933), asasinarea primului ministru Călinescu (1939)….”

Maniu nu și-a abandonat opțiunea politică democratică, într-o vreme în care nimic nu părea mai lesnicios și comprehensibil decât compromisul oneros și aderarea la o formă sau alta de totalitarism, fie el legionar, nazist sau comunist, ori pactizarea cu extrema și cu dictatura.

Dar liderul PNȚ pare să fi comis o eroare de judecată când s-a disociat definitiv de casa regală spre a se alătura, întru salvarea dictaturii, unor politicieni extremiști, carieriști, oportuniști, resentimentari, arghirofili, corupți, lași, diversioniști.

Deșteptat și ajutat eficient, regele ar fi avut poate o șansă să frâneze alunecarea României spre dezastrul abătut la finele anilor 30 asupra ei. Viteaz, inteligent, dar prea puțin riguros, Carol al II-lea fusese îndepărtat de la putere nu doar din pricina nefăcutelor lui, ci și de brătieni, pentru ca Ionel Brătianu să se eternizeze la putere. După restaurație, ridicarea fascistă și nazistă și ascensiunea gardistă, Carol a devenit relativ rapid (inclusiv din proprie culpă) oaia neagră a națiunii, fiind ponegrit sistematic de Nae Ionescu și de legionari, apoi de o parte a clasei politice democratice și, nu în ultimul rând, de comuniști. Astfel încât, lăsat de izbeliște de liderii democrați, regele n-a mai văzut ieșire decât în nefericita lui dictatură regală.

Maniu, un democrat până în vârful unghiilor, i s-a opus, firește. S-a argumentat că în Europa acelor ani, în care democrațiile cădeau ca piesele domino-ului și se converteau la varii forme de dictatură, n-ar fi fost nimic de făcut pentru ca țara să nu derapeze.

Or, nici nu s-a prea încercat. Și mai ales: nu s-a încercat consecvent. Dictatura regală (cu tot cu recursul la execuții extrajudiciare, care le-au conferit o nedreaptă aură de martiri extremiștilor) a fost un eșec nu numai al lui Carol al II-lea, ci și al clasei politice românești, implicit, deci, al adversarului politic al regelui, al lui Maniu, personal. E în mare măsură opera frivolității unei elite politice și mediatice, care, în loc să pună osul la treabă, să modernizeze România și s-o apere de extremism, a preferat să se cantoneze în abuzuri, în iluzii și utopii salvaționiste, cuplate cu demonizarea permanentă a prezentului, sub forma Elenei Lupescu, atacată ca un soi de ”Băsescu” interbelic.

Un nou moment providențial. Și reprăbușirea în robie și marasm

Din păcate, Maniu a greșit iar, în toamna lui 1944, când, probabil dintr-un impuls de generozitate exagerată, le-a permis multor legionari să adere la PNȚ.

Anterior, a jucat un rol extrem de benefic pentru țară și recâștigarea suveranității ei: Maniu a refuzat sistematic ciolanul oferit prin colaborarea cu regimurile catastrofale pentru istoria țării și națiunii, instalate după 6 septembrie 1940. A respins permanent orice complicitate cu dictatura. Că redobândirea suveranității s-a dovedit, vai, efemeră n-a fost vina lui Maniu.

Iar apoi a preluat o partitură cheie în fasta debarcare a lui Ion Antonescu, omul care pactizase cu Hitler și împinsese țara într-un cataclism depășindu-l politic, moral și istoric chiar și pe cel teritorial, iscat de lașitatea celor ce-au acceptat cedările fără luptă ale ținuturilor românești, dăruite de Hitler lui Stalin și ungurilor. Patru ani mai târziu avea să reușească să-l convingă pe junele suveran, Mihai, un rege excelent educat de ambii săi părinți, să se îmbărbăteze și să contribuie esențial la configurarea și legitimarea unei Românii libere și europene, prin arestarea atotputernicului mareșal-dictator.

Ulterior, Maniu s-a văzut îngropat în cea de-a doua tragedie în care i se scufundase patria, România unită, la nașterea căreia pusese umărul exemplar. Maniu a devenit victima Moscovei, a sinistrei dictaturi a proletariatului și a comuniștilor lui Stalin și Gheorghiu-Dej.

Maniu ca reper durabil

Ce rămâne la un veac și jumătate de la nașterea lui și la șapte decenii de la asasinarea sa, de către securiști, în Gulagul românesc? Încă un martiriu. Și un exemplu etern. Rămâne crezul său: ”Am fost permanent călăuzit de trei mari principii, cărora le-am închinat, cu fermitate, toate străduinţele zbuciumatei mele vieţi; patriotismul luminat, democraţia desăvârşită şi dreptatea socială pentru popor. Idealul constant al luptei mele a fost gloria României Mari, iar obiectivul tendinţelor mele politice a fost ridicarea şi fericirea naţiunii române”, a reliefat Maniu în testamentul său din 1940, scris după asasinarea de către legionari a colegului său de partid, Madgearu.

Rămâne un reper: omul de stat benefic renașterii unei națiuni. Care-i poate împiedica dezastrul. Iată de ce apologeții comuniști și fasciști s-au coalizat să-i maculeze memoria și să-i falsifice biografia, prin răspândirea unor zvonuri pe cât de false, pe atât de odioase despre marele lider național-țărănist.

Rămâne o viață de lupte și de frământări, parțial încununate de succes, pentru o Românie unită, liberă, democratică și occidentală. Una modernă, europeană, care să nu mai sucombe ispitei rinocerizărilor și tentațiilor totalitare, neghiobiilor cuziste și antonesciene, ”neutralismului” germanofil al anilor 30 și celui rusofil actual, agravat de aberații ideologice ortodoxist-filetist-putiniste, care-i orbesc azi pe prea mulți români, cu tot cu o parte din elita aparent inteligentă și cultivată. La ușa ei, păcatul își tot schimbă înfățișarea. Dar e același. Și a rămas la pândă.

Rămâne, dincolo de erorile sale, o lecție a cinstei, a educației, a principialității, a demnității și onoarei, care dovedește că, la distanță de cleptocrați și de marea și infecta lor corupție, ca și de inepția lor fudulă, se poate face și o politică onestă în Țara Românească. Dar numai dacă și poporul o vrea, o cere și o impune. Dacă nu, rămân în fruntea bucatelor șobolanii.