Iohannis, Europa franco-germană și divizarea continentului

Războiul din Ucraina se prelungește. Ca să se termine mai repede e nevoie de arme pentru luptătorii ucraineni, care se opun tăvălugului putinist și de solidaritatea Europei și a Vestului.

Dar președintele României, șeful CSAT, a refuzat să se alăture grupului de state central și est-europene care i-au reproșat președintelui Franței declarațiile de natură să ajute Rusia lui Putin.

Unde a greșit Iohannis? Dar colegii săi de la Berlin și Paris?

E iarnă, iar contraofensiva Ucrainei merge greu. Rușii își continuă tentativa de a transforma Ucraina într-un morman de ruine. Iar statele occidentale îi oferă victimei tot mai puțin. Și cu tot mai multă reținere. Dar nu pentru că n-ar avea de unde.

Suferind de o penurie de muniție, creată de inepția guvernanților ei din ultimul deceniu și jumătate, care au lăsat armata germană să se degradeze de parcă războaiele ar fi intrat pe veci în sac, și de parcă totalitarismul hitlerist sau stalinist nu s-ar putea repeta în formula unuia putinist, Germania dispune, în schimb, de o abundență de tancuri Leopard. Și de dicționare pline de cuvinte frumoase.

Și mari. Iar la astfel de vorbe liderii ei nu sunt parcimonioși. Mai nou, cancelarul Scholz a promis continuarea ajutorării Ucrainei. Căci, potrivit lui, tiranul s-a înșelat cu privire ”la curajul ucrainenilor, cu privire la Europa și la noi, la natura democrațiilor noastre, cu privire la voința noastră de a ne opune marilor puteri și imperialismului”.

El a mai subliniat, în declarația sa guvernamentală, că ”Putin duce o politică josnică în Ucraina, a pământului pârjolit”, pentru că încearcă să ascundă prin distrugerea infrastructurii ucrainene faptul că ”și-a ratat toate obiectivele” în țara atacată…Cât de adevărat!

Ce minunate vorbe! Dar unde-s faptele? De ce, din motive enigmatice, nelămurite public, refuză Scholz să-i dea Ucrainei din belșugul de tancuri al țării sale, deși opoziția germană de centru-dreapta și liberalii ori ecologiștii din coaliția guvernamentală îi tot bat obrazul cancelarului, atribuindu-i personal răspunderea pentru acest eșec lamentabil și inexplicabil?

Să nu fi auzit șeful guvernului de la Berlin că Zelenski i-a implorat pe omologii săi din G7 să înțeleagă faptul că războiul se va termina cu atât mai rapid cu cât Ucraina va primi ajutoare mai consistente, livrate cât mai grabnic? Să-i scape oare această corelare și condiționare evidentă? De ce nu vrea să sesizeze fractura logică a vorbelor și faptelor sale?

Franța oferă și ea câteva ceva. Dar nu destul. Iar americanii le refuză încă, ucrainenilor, tancurile Abrams, precum și lansatoarele multiple de rachete cu bătaie de sute de kilometri, care să pună în dificultate trupele rusești situate pe teritoriul Rusiei, sau în Belarus, dacă se pregătesc să atace.

Lipsesc ori întârzie impardonabil de mult și ale echipamente, materiale, arme. În aceste condiții, războiul se prelungește, iar Europa și Vestul au, mai mult decât oricând, nevoie de unitate, de solidaritate și de coeziune. Care scade, pe măsură ce războiul progresează, distrugerile se multiplică, nevoia de ajutoare crește și omenirea civilizată nu mai răzbește, iar Putin primește o asistență consistentă din China și Iran, precum și de la partenerii celor două tiranii totalitare.

Faptele Rusiei, vorbele Franței și reacția esteuropenilor. De care s-a izolat Iohannis

Pe măsură ce, spre bucuria liderului de la Kremlin, ajutoarele occidentale oferite ucrainenilor scad, se înmulțesc neavenitele cereri de negocieri cu Moscova, de genul celor avansate de președintele Franței, Macron. S-a spus și s-a reiterat convingător, că astfel de revendicări nesolicitate decât de putiniști sunt de natură să ajute Rusia să-și păstreze o parte din cuceriri și, mai ales Crimeea, pentru a-i salva criminalului baron al războiului, Putin, prestigiul și obrazul, lăsându-l pe tiran să bage în buzunar ținuturi invadate, distruse, ocupate. Ce a făcut în ele se știe de la Bucea, Mariupol și Irpin.

Mai nou, s-a aflat că Rusia a creat în regiunile Harkiv și Herson camere de tortură pentru copii. Informația, dată publicității de emisarul pentru drepturile omului al Parlamentului ucrainean, Lubineț, relevă mărturia unei victime ”ținute timp de 90 de zile într-o astfel de cameră”.

Potrivit ei, copilul închis ”a fost tăiat cu cuțitul, ars cu o bucată de metal încins, a fost scos în mai multe rânduri afară să fie ”împușcat” și i s-a tras deasupra capului. A auzit țipetele femeilor și bărbaților torturați într-o cameră alăturată zi de zi, 24 de ore din 24.”

Acestei Rusii vrea Macron să-i dea ”garanții de securitate”? Liderii statelor est-europene au trimis președintelui Franței un mesaj de protest, în care se opun declarațiilor făcute de Emmanuel Macron cu privire la ”expansiunea NATO” care ar fi ”speriat Rusia” și la ”garanțiile de securitate pe care Occidentul ar trebui, conform Parisului, să i le ofere Moscovei.”

Au semnat binevenita scrisoare Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Slovacia, Cehia și Finlanda. Ar fi fost normal ca România să facă parte dintre ele. Dar Klaus Iohannis nu s-a alăturat acestui demers.

Inițiativa cehilor, susținută de ceilalți lideri central și est-europeni, relevă că ”Rusia nu respectă granițele recunoscute internațional, iar orice concesii care i se vor face nu vor determina decât încurajarea agresivității Moscovei.”

De ce le-a tras Iohannis chiulul colegilor săi din fosta Europă comunistă? De ce o ia pe urmele Ungariei, pe care au ajutat-o recent Franța și Germania să scape de pedeapsa financiară maximă a UE, pe care o merita pentru modul obstrucționist și șantajist în care se comportă Budapesta în dosarul ruso-ucrainean?

Nu știe Iohannis, care, cu ajutorul rusofililor de la Viena, a ratat pe mâna lui și accesul în Schengen, că România se izolează și în această parte a Europei în care e acasă la ea?

În actualul război – fierbinte pentru Ucraina, hibrid pentru europeni și americani – e mare nu doar nevoia de unitate, ci și de conduceri competente. L-am susținut pe Klaus Iohannis, spre jena și furia mea, în ambele campanii electorale încheiate cu victoria lui în scrutinele prezidențiale.

Mi se părea crucial să nu învingă antidemocrația, antimeritocrația plagiatorului Ponta și a urmașilor lui și cleptocrația pesedistă. Or, triumful său electoral n-a schimbat decât accentul locatarului de la Cotroceni, nu și fondul chestiunii. La București, în locul unei politici eficiente și energic pro-ucrainene, domnesc muțenia, diletantismul, contraperformanța și un fel de dolce far niente, protejând cleptocrația și erorile comise de patronii apuseni de la Berlin și Paris ai diplomației românești. Patroni, care nici accesul în Schengen nu i l-au livrat lui Iohannis, întru recompensarea docilității politicii sale externe, mereu obediente, mereu incompetente, care face zob și ce-a rămas intact din imaginea externă a țării. Și care nu-i va ajuta cu nimic pe români, după război.

În apărarea lui Iohannis. Și o contraopinie

În reacție la criticile mele, un cititor altminteri inteligent, cultivat și sagace, m-a dojenit, explicându-mi că președintele a avut măcar virtutea de a ”ține direcția corectă” (asa cum s-a priceput cu minimul de aptitudini), a UE și NATO, restul fiind detalii care nu interesează. De-acord? Defel.

I beg to differ. Să mă ierte, preopinentul meu, dar sunt de cu totul altă părere. A ”ținut” Iohannis direcția? Sau direcția l-a ținut pe el? Oare democrația chiar nu mai contează? În ce constă democrația, în esența ei, dacă nu din respectarea voinței demosului, a poporului, aflat la putere? Or, în ce fel a respectat Iohannis voința poporului român, voința majorității care, în două rânduri, l-a ales? Ce le-a arătat el în afară de morgă, nervi, Grivco și de vid lăuntric? S-a mai văzut la el ceva?

Da, afirmă preopinentul meu: ”înainte de a readuce PSD-ul la guvernare (Iohannis) a dat mandat pentru formarea unui guvern PNL-USR-UDMR (pe care ni l-am dorit). S-a dovedit ca n-a mers, ce soluție de guvernare mai exista fără alegeri anticipate?”

I-am replicat că guvernului reformist mandatul nu Iohannis i l-a dat, ci alegătorii. Pe care Iohannis însă (grăbit în a promite o Românie ”fără peeseedee”) i-a trădat. Căci guvernul PNL-USR-UDMR nu s-a prăbușit defel spontan.

L-a spulberat Iohannis, care a manevrat astfel în PNL, cu premierul Cîțu ca drug, cui, pârghie și daltă, încât a schimbat partidul. Apoi, după primele tentative useriste de îndreptare a legilor justiției, l-a pus pe șeful guvernului să-și bată joc de partenerii de guvernare și de repetatele lor avertismente, până ce l-a demis pe ministrul reformist, iar USR n-a mai avut încotro decât să bată în retragere.

Încât președintele n-a ținut nicio direcție în afara de a schiurilor. Sau a mingii de golf.

A făcut (în privința UE și NATO) ceea ce era indispensabil, ca să nu fie suspendat de Parlament. În rest, a ținut paltonul. Până l-a aruncat pe mașină. A ținut cu dinții de fotoliul său, inoficial, de partid, precum și de cel, oficial, de stat. Până și-a pus partidul și statul în genunchi și l-a calificat pe cel din urmă drept ”eșuat”. A ținut de promisiuni gen ”fără peeseedee” și ”România educată”. Până a repesedizat țara și s-au educat oamenii să vadă ce găunoase-i sunt făgăduielile.

Or, toate aceste ignoranțe și contraperformanțe cotroceniste nu sunt și nu ar trebui să fie o fatalitate. Locatarul de la Cotroceni nu e de capul lui. E un oficial ales de popor. Situația s-ar putea, eventual, îndrepta, dacă națiunea se mobilizează și îi cere cu destulă stăruință să-și amelioreze bilanțul și să se conformeze în fine, în ceasul al 12-lea, intereselor naționale, iar nu altora, străine.

Interesul național reclamă ca Europa să nu se scindeze iar. Să nu fie surdă. Și să nu întârzie la întâlnirea lumii civilizate cu istoria. La care ne cheamă dramaticul apel la ajutor al Ucrainei.