Schengen, Viena și nefasta geografie interioară a României

Există o geografie nefastă? Așa afirmă istoriografia românească. Țărișoara ar fi avut mare ghinion cu vecinii din zona în care e plasată. Cert e că există pentru varii popoare orașe cruciale care se dovedesc, în istorie, mai degrabă nenorocoase, Kiev, pentru ruși. Dar parcă și mult iubita Vienă, pentru români.

Pare a exista și o geografie interioară care nu e neapărat mereu de bun augur. Pentru evrei, un astfel de oraș fatal s-a dovedit, de-a lungul istorisirilor biblice, nefericitul Șehem, fosta capitală a regatului Israel, situată în nord-estul Țării Sfinte. Azi îi zice Nablus. Pe vremea când i se spunea Șehem, un prinț omonim orașului a violat-o pe fiica lui Israel, Dina. Pentru fapta sa oribilă avea să plătească, împreună cu toți concitadinii lui, cu viața.

Antecedente biblice și istorice

Orașul numit ”umăr”, ”înclinare”, sau ”șa”, avea să se încline în fața multor ticăloși, avea să-și ofere spatele biciului multor dictatori netrebnici, avea să fie călărit de mulți tirani. Nu l-a ajutat decât vremelnic că Avraam construise în zonă un altar ori că, sub Isus fiul lui Nun, fusese locul în care poporul ales a ales la rându-i să-i slujească doar lui Dumnezeu, nu și zeilor falşi. Pentru că apoi avea să cadă iar în păcat Şehem s-a prefăcut în scena unor băi de sânge, în epoca Judecătorilor, sub Abimeleh, în vremea tiraniei unui idolatru nemernic, precum Jerobeam și a urmașilor săi. După mult timp, a devenit capitala răzvrătirii samaritene, a unui templu schismatic și gazda trădătoare a unor abominabili criminali păgâni.

În istoriografia românească e greu de găsit un oraș mai legat de pagini tragici ale devenirii naționale, decât Viena, care rivalizează, în context, cu Moscova, Stambul și Berlin. În 1601, împăratul le-ar fi ordonat lui Mihai Viteazu şi generalului Basta să distrugă Clujul ”ca fiind un oraș copleşit de arieni, anabaptişti şi evrei“. Pe Mihai, și împăratul avea să-l dușmănească. Viena joacă rolul cheie în promisiunile mincinoase ale lui Iosif al II-lea, coregentul Mariei Tereza, în trădarea și prinderea lui Horea, Cloșca și Crișan și în tragerea pe roată a primilor doi.

Și mai împovărată e imaginea românească a capitalei Austriei de diktatul lui Hitler numit, impropriu,”arbitrajul de la Viena”. Căci n-a fost arbitraj. A fosta ura lui Hitler și decizia lui.

Viena și Austria celebraseră euforic Anschlussul. Capitala imperiului habsburgic avea să devină un oraș nu mai puțin nazist decât alte capitale hitleriste, precum München, Nürnberg, Berlin, iar Austria să dea lumii inși ca Hitler, Arthur Seyß-Inquart, Odilo Globocnik, Ernst Kaltenbrunner, Adolf Eichmann și o parte excedentară, raportată la totalul populației, a SS-iștilor, comandanților și gărzilor lagărelor de exterminare, ori a gestapoviștilor. Secția vieneză a poliției politice, Gestapo, a fost și cea mai decorată, de Himmler, din istorie, pentru frecvența și calitatea ”succceselor” ei în comiterea de varii atrocități.

Folosindu-se de contele Ciano ca paravan, nemții lui Ribbentrop au impus la Viena decizia Führerului cu privire la cedarea de către România a peste 43 de mii de kilometri pătrați, din cei 69.000 ceruți de Ungaria. Tot acolo, un român iertat, în mod straniu, de o bună parte din istoricii români, fascistul Manoilescu, un simpatizant și finanțator al Gărzii de Fier, a ”leșinat”, în loc să spună simplu: ”nu”, când a văzut harta impusă românilor, în beneficiul Ungariei, de dictatorii nazist și fascist.

Când vinovații sunt și acasă alții decât se crede îndeobște

Contesa Waldeck, o emigrantă din Germania care, ca jurnalistă și corespondentă din SUA și-a petrecut vara fatidicului anului 1940 la București, la Athenee Palace, înconjurată de spioni autohtoni și străini, precum și de naziști pe care în cartea ei dă semne să-i fi admirat, scrie, pe lângă varii erori mai mari sau mai mici, pagini memorabile despre atmosfera acelor zile incendiare. Din ele reiese că întreaga suflare românească în frunte cu Antonescu, legionarii, extrema stângă, democrații ca Maniu și mulți alții, l-a găsit unic și mare vinovat pe unul din inșii ponderat vinovați ai momentului: Carol al II-lea. Ca și cum Hitler ar fi putut fi convins de un rege mai abil.

Lui Carol și amantei sale, mai degrabă decât dictatorului nazist, li s-au imputat și rapturile teritoriale și cedarea teritoriilor fără luptă, deși regele s-a opus vehement, după cum reiese, între altele, din jurnalul său, abandonării și predării ținuturilor și capitulardei pasivități românești în reacție la ele. Dar și în iunie și în august 1940 Carol s-a văzut pus în minoritate de majoritatea membrilor Consiliilor sale de Coroană, care, cu tot cu tatăl ”căpitanului”, Codreanu, apoi, în al doilea Consiliu de Coroană, cu fratele lui și tatăl lui Moța, au aprobat capitularea și nonrezistența în fața ultimatumului stalinist și a diktatului de la Viena. Încât marea sa vină e, de bună seamă, alcătuirea Consiliilor în conformitate cu nefericita configurare a elitelor politice românești ale vremii.

Cei mai curajoși, demni și fermi adversari ai cedărilor au fost liderii țărăniști, Ion Mihalache („Pământul țării nu se poate discuta și nici ceda”) și Mihai Popovici, precum și liberalul C.I.C. Brătianu, ori Victor Iamandi, dr. Angelescu, Victor Antonescu și Arthur Văitoianu. Nicolae Iorga, citându-l pe Luther, ”Gott helfe uns, ich kann nicht anders”, ceruse cu stăruinţă întru evitarea furtului Basarabiei, ”mobilizarea ultimului om” care putea purta armă: „Ne batem. Facem ce a făcut şi Finlanda. Nu avem niciun sprijin din partea nimănui. Să murim cu toţii, dar să ne apărăm onoarea. Putem să ieşim zdrobiţi, dar putem ieşi dezonoraţi. Este inutil să mai batem pe la alte uşi.”

El chiar avea să moară, în curând, după ce i-au bătut la ușă legionarii, moștenitorii antisemitismului său. Poziția cedării poltrone au susținut-o viguros chiar ei, legionarii, Ion Moţa, Horia Zelea Codreanu, invitați la Consiliul de Coroană, dar și militarii și foști premieri și gazetari aparent onorabili, în fapt scelerați, ca Al. Vaida-Voevod, Gh. Tătărescu, Nichifor Crainic, Andrei Rădulescu, C. Argentoianu, Nicodim Munteanu, D. Caracostea și, last but not least, premierul Gigurtu: „a refuza ultimatumul ce ni se dă, ar fi să mergem la distrugere sigură”.

Capul lor politic pare să fi fost Argetoianu, care declara că…”nimic nu se putea face fără sprijinul Germaniei”. Omul mai declara că, fiindcă ”suntem în spaţiul vital al Germaniei, acest stat va avea tendinţa de a ne menţine ca stat independent. Interesul Germaniei era de a împiedica expansiunea rusă,”…și că ”ar fi înţelept să facem ceea ce ne sfătuieşte Berlinul să facem”.

Idiot util mai util ca idiot e greu de imaginat azi. Nici Argetoianu n-a înțeles (sau lașitatea l-a împins să se lase orbit) chestiunea cheie a momentului, în speță că Rusia și Germania se înțeleseseră peste capul țărilor situate între ele, după obiceiul lor mai vechi, întărit de aderența ambelor state la regimuri totalitare. E deci incomprehensibil de ce istoriografia (care i-a distribuit în genere excusiv pe turci și pe tătari în roluri peren negative) are tendința să-i dea note bune lui Argetoianu, în timp ce împotriva lui Carol sunt greu de găsit pagini despre diktat (sau despre altceva) care să nu-l înfiereze, injust, fără drept de apel.

Schengen și veritabilii autori ai unui mare eșec românesc

Nu mult mai puțin eronate sunt direcționarea și calibrarea furiei după refuzul Austriei (și al Olandei, iertată pentru că a declarat că dacă România nu era cuplată cu Bulgaria, vota pentru aderarea Bucureștilor) de a admite aderarea la Schengen a României.

Da, Austria pare să fi acordat o pondere nesimțită unor considerente de politică internă în acest refuz. Da, România i-a promovat Austriei multe interese economice în spațiul dintre Carpați și Dunăre, fără să se li acorde românilor hatârul cerut. Da, Austria pare să nu fi spus întregul adevăr, când și-a motivat refuzul cu migrația pe rutele balcanice. Și da, Croația s-a descurcat net mai bine.

Dar de ce? Înainte de a-i condamna pe străinii care, orice ar fi, au creat, precum austriecii, zeci de mii de locuri de muncă în România și au perfectă dreptate să nu aibă 100% încredere în, dixit Iohannis: ”eșuatul stat” (de drept) românesc și în independența justiției românești, hai să vedem dacă nu există și alte culpe. Nu sunt vinovați mai mari mai aproape de casă?

De ce n-a reușit Klaus Iohannis, vorbind în limba sa maternă, să-i convingă pe austrieci? Dar mult și degeaba lăudatul Aurescu? Dar ambasadorul său la Viena, Hurezeanu? Dar ministrul de interne, Bode, care, ca ultimul fleț, s-a deplasat la Viena cu statisticile FRONTEX în mână, deși era clar că migrația prin România era doar un cui al lui Pepelea?

Nu, la București nu sunt toți blegi, nătângi și tonți. Cleptocrația e doldora de viclenii. Și de viermi. Cleptocrația a găsit nenumărate pretexte ca să motiveze distrugerea singurului guvern cu vocație reformistă din ultimii ani, pe care președintele l-a anihilat prin manevre care au determinat remanierea uselistă a PNL, eliminarea USR din cabinet și cooptarea la guvernare a PSD. Concomitent, regimul cleptocratic post-Dragniot a avut grijă să prelungească nepotismul, securismul și anti-meritocrația. Simbolul și simptomul ei? Plagiatul generalizat și transformat, parcă, în condiție necesară a ridicării neaveniților țării la rang de ministeriabili.

Greșelile făcute de oficialii români

Nu-i miră deci din cale afară pe experți, că oficialii români au greșit grav în dosarul aderării. Mai grav decât oricine. Profesorul Cristian Preda identifică și denunță ”cinci greșeli făcute de demnitarii români în dosarul Schengen:

1. Prima – și cea mai importantă – a fost aceea de a crede că se poate folosi acceptarea Croației ca pretext pentru ca România și Bulgaria să fie și ele primite în Schengen, fiindcă aderaseră la UE mai devreme decât ex-iugoslavii.
2. A fost eronat și calculul: dacă Parisul și Berlinul ne susțin, atunci ceilalți europeni vor urma cuplul franco-german.
3. Absolut stupidă a fost ideea că doar olandezii ni se opun. Contrazisă apoi de obiecțiile publice venite din Finlanda, Suedia, Austria.
4. Întârzierea cu care s-au inițiat contactele directe a creat impresia că România „îngrașă porcul în ajun”.
5. Discursurile agresive ale câtorva deputați europeni și boicotarea turismului austriac cerută de un ministru înainte de votul din JAI au fost văzute ca amenințări ale unui partener care avea nevoie de sprijin, fiind taxate ca iraționale, inclusiv de către cei care sprijineau candidatura noastră.
   Guvernul a greșit. Și va plăti pentru eșec la urne. Opoziția democratică ar face bine să învețe din aceste greșeli, pentru a nu le repeta când va ajunge la putere”.

La aceste greșeli identificate just de profesorul Preda se adaugă, poate mai gravă decât toate, eroarea președintelui și majorității guvernamentale de a nu fi numit și susținut oameni cu adevărat competenți și calificați să gestioneze serviciile secrete și diplomația română. Și cea, morală și politică a demnitarilor vinovați, de a nu-și asuma imediat răspunderea pentru erorile făcute.

De ce a promis Iohannis o aderare la Schengen pe care n-a livrat-o, iar acum nu demisionează? Ce au negociat el și ministerul său de externe privind aderarea la Schengen? De ce nu dau explicații? Unde le e conferința de presă? Unde le e convocarea în Parlament? Unde e comisia de anchetă parlamentară? Dacă au fost luați prin surprindere de hotărârea Austriei, de ce s-au lăsat prinși pe picior greșit? Unde a fost SIE? De ce n-auzim de demisia pesedistului Gabriel Vlase de la cârma acestui aparent inutil serviciu secret? Dar de a lui Aurescu și Hurezeanu? Dar de a ministrului Bode? Pentru că toți acești oameni nu au, vădit, treabă cu democrația, sau nu știu ce înseamnă onoarea și demisia de onoare.

Cazul Vlase merită un studiu aprofundat. Cine e? Un băcăuan, ca alții, mai notorii. Dintre care unii, situați nu foarte departe de el, s-au dovedit corupți până în măduvă. După cum afirmă Valeriu Nicolae, Vlase ”e omul lui Hrebenciuc”, finul penalului Corneliu Iacobov, ruda prin încuscrire a lui Dumitru Sechelariu și fostul asociat al fostei mâini drepte a lui SOV.

În 2004, Jurnalul. ro, scria, potrivit lui Valeriu Nicolae, că ”Vlase făcea transporturi de lemn pentru una din cele mai controversate firme implicate în mafia pădurilor și tăierilor ilegale”. Numele său, mai zice Nicolae, apare în dosarul retrocedărilor ilegale de păduri în care a fost condamnată eminența cenușie a PSD-ului, Viorel Hrebenciuc. Cine figura la loc de frunte în dosarul ”guzganului rozaliu”? Hoața companie austriacă Schweighöfer.

Dar Ciolacu, șeful PSD, pe Austria își varsă întreaga furie. În schimb e mucles cu privire la șeful SIE ori la predecesorii săi la cârma PSD, sub care au început investițiile Schweighöfer în România, la umbra sistemului Ion Iliescu – Hrebenciuc și sub care s-a terminat și strâmbarea dragniotă a legilor justiției, nereparate de USL redivivus, cel patronat de Iohannis, preşedintele de la Grivco.

Există oare un conflict de interese între șeful unuia din cele mai importante servicii secrete românești și statul român care ar vrea să adere la Schengen? Sau e la mijloc doar incompetența? De ce n-a reușit el să-i prevină pe dregătorii care girează politica externă românească astfel încât să aibă timp să contracareze eficient nu-ul austriac? De ce nu există încă nicio demisie pe masă după un eșec diplomatic românesc cum nu țin minte să fi fost vreunul mai rușinos de la Tratatul iliescist cu muribunda URSS încoace?

Și cum se explică poziția unilaterală a României în chestiunea războiului ruso-ucrainean? De la începutul războiului de agresiune al lui Putin în Ucraina, care a schimbat radical poziția Germaniei în privința aderării României la Schengen (dar fără legătură cu progresele românești pe calea edificării unei justiții independente) Iohannis și guvernul Ciucă au avut permanent o atitudine singulară în Europa răsăriteană, ba chiar în Europa: ”stim noi ce facem”, par a spune mai-marii țării, plagiatori sau nu, implicând că românii, tratați ca și cum ar fi proștii lui pește prăjit, nu trebuie să știe mai nimic. A descifra misterioasa lor activitate decodificând-o cu ajutorul grilei erorilor comise în dosarul Schengen înseamnă a înțelege că nu e cazul să se aibă mare încredere în acțiunile dregătorilor dâmbovițeni legate de războiul ruso-ucrainean.

Poate ar fi momentul ca românii să le ceară totuși socoteală. Căci vrăjmasul nu e doar în exterior. Iar cu acoperitul gunoiului sub preș de către un aparat de stat corupt și incompetent condus de plagiatori care mimează că ar ști să piloteze țara, dar o îndreaptă spre bălării nu e probabil să se facă lumină durabil. Numai după ce au făcut ordine în țară, e util ca românii să se gândească dacă e chiar bine să treacă la distrugerea prin boicot a locurilor de muncă asigurate de austrieci.

În final, ar fi poate recomandabil să se țină seama de geografia fastă și mai puțin fastă a țării. N-ar fi poate rău să se mute capitala de la București unde a mai fost. Adică la Târgoviște. Poate mai apare, cine știe, întrupat din duhul care ne mai bântuie din când în când, un Țepeș Vodă, să preia herculeana misiune de a curăța un pic grajdurile lui Augias.