Maladia parcă incurabilă a Franței

La grande nation nu mai e de mult ce-a fost sub Regele Soare. Ori sub Napoleon Bonaparte. Puterea economică îi scade Franței vertiginos, de ani de zile. Tot așa îi piere și forța militară, cea care a dat jalnic chix și la începutul celui-de-al Doilea Război Mondial și, mai nou, în confruntarea cu mișcările islamiste din nordul Africii. Și a cărei capacitate de a se adapta pariurilor militare ale secolului XXI lasă mult de dorit. Dar bonapartismul, napoleonismul, cezarismul n-au părăsit-o defel.

Președintele Franței, Macron, nu poate să nu se afle în treabă. Vrea mult să fie important, să fie mare, tare, decisiv. S-a umplut de ridicol la masa interminabilă la care, ca pe un copil nedisciplinat l-a așezat, la Kremlin, liderul Rusiei, Putin, în ajunul invaziei regimului său totalitar în Ucraina? S-a rătăcit el în derizoriu, când a apărut în public, după primele zile de război ucrainean, imitând înfățișarea nebărbierită și obosită și ținuta de campanie a președintelui Ucrainei? Și-a dat el ”doctoratul” în enormități politice și morale? Ei, și?

Iată-l pe liderul Hexagonului revenit la aflatul în treabă

Iată-l regăsindu-și, de asemenea, poltroneria celui care, nechemat și neinvitat, îi dă tiranului importanță și substanță. Mai nou, a anunțat într-un interviu acordat publicației „Le Parisien”, că se va întreține cu șeful AIEA, Grossi, iar apoi cu Putin, pentru ca, după discuții cu omologul său american, Biden, să aibă în curând ”un mandat internațional” spre a negocia securitatea centralei nucleare de la Zaporijjea.

Același Macron afirmase anterior, într-un interviu televizat, că occidentul ar trebui să facă Rusiei concesii privind ”nevoile ei de securitate”.

Nu e clar dacă președintele Franței realizează că Rusia e un stat agresor, care încalcă flagrant, de ani de zile, nevoile de securitate ale tuturor vecinilor ei.

Nu e clar dacă e iresponsabil, sau dacă (mai puțin probabil) e pur și simplu vândut Rusiei. Cert e că, din unghi apusean, atitudinea sa hiperbinevoitoare față de Putin, căruia Occidentul ar urma, potrivit lui, să-i acorde ”garanții de securitate” suplimentare, în cazul unor negocieri de pace, pe scurt și mai precis, garanții că NATO nu va admite aderarea Ucrainei la alianță e greu explicabilă. Și e profund dăunătoare.

Căci Macron se discreditează pe sine și Franța. El decredibilizează la pachet și Vestul, și NATO, și democrațiile. Liderul de la Paris sparge unitatea celor ce ajută Ucraina să refacă ordinea mondială și dreptul internațional aruncate în aer de Putin. Și îl impulsionează pe agresor, stimulându-i totodată pe toți tiranii lumii cu ambiții expansioniste.

Simptome ale unui beteșug mai vechi

Macron nu e la prima și probabil nici la ultima sa enormitate. Nici la prima sau ultima lui lașitate. Sau neghiobie cât casa. Spre dezonoarea țării sale, președintele Franței a propus, încă de la începutul agresiunii ruse din Ucraina, ca Moscovei să i se ofere, vai, ”o ieșire onorabilă” din război. Ceea ce ar fi echivalat cu a lăsa Moscovei cuceriri teritoriale. Și, deci, cu a lăsa la cheremul Rusiei atât Ucraina, (cândva, în viitor) cât și estul Europei (din care urma să se retragă NATO) și normele de drept internațional ale globului pământesc.

Ceea ce ar fi însemnat să i se conceadă Rusiei putiniste dreptul de a distruge părți ale lumii libere, întorcând-o la epoca sferelor de influență imperiale, care puneau pe butuci dreptul popoarelor la autodeterminare.

De ce recidivează Macron?

Boala incurabilă de care pare stăpânit nu e ușor de diagnosticat. Ea ține de slăbiciunea Europei, admisă recent de șefa guvernului finlandez, Sanna Marin, care, întristată de prestația Bătrânului Continent, s-a bucurat, în contextul războiului din Ucraina, că există Statele Unite.

Recidiva lui Macron ține însă, mai profund, de cauzele franceze ale aceste anemii europene. Ține de ambițiile nemăsurate și mereu frustrate ale unui fost imperiu global cu granițe imprecise, dar centralizat și redus, mai ales după decolonizare, la dimensiuni europene și la insignifianță economică și militară de inepțiile politicilor lui de stânga din epoca postbelică.

Cauzele profunde ale unui cancer moral și politic

Resentimentele, invidia și frustările iscate la scară națională de decăderea irepresibilă, din ultimele două secole, a marii națiuni franceze, rămase mult în urma superputerii și a marilor puteri, inclusiv economice, de felul Germaniei, sunt terenul fertil al ascensiunii celor mai variate mișcări extremiste și totalitare. După cum au documentat recentele ei alegeri, dar și scrutinele anilor trecuți, Franța e doldora de extremisme de toate felurile, de stânga și de dreapta, naționaliste, dar și religioase, islamiste. E plină de comuniști, troțkiști, maoiști, ecologiști radicali și teroriști inspirați de statul islamic sau de al Qaeda, precum și de naziști, populiști și fasciști.

În ciuda acestei cotropiri extremiste, Hexagonul rămâne mereu cu nasul pe sus, gata să dea sfaturi ”bune”, concesive, umilitoare, mai ales Ucrainei. Care, altfel decât Franța în debutul celui de-al Doilea Război Mondial, rezistă, iată, cu brio asaltului dezlănțuit al unei mari puteri.

Cum să simpatizeze în adâncul ei această țară perpetuu frustrată și segmentele extremiste ivite din această frustrare cu altcineva decât cu Putin, urmașul celor care l-au bătut nimicitor și pe Napoleon, ultimul ei mare împărat? Cum să nu-i dea târcoale sindromul Stockholm unei națiuni atât de crunt urgisite în războaie și în galopantul ei declin ca mare putere?

Există leac?

Finalul președinției lui Macron nu e panaceul căutat. În fond, vorba marelui francez care a fost marchizul de Custine, ”un popor asuprit și-a meritat întotdeauna pedeapsa; tirania este opera popoarelor, și nu capodopera unui singur om“. Derapajele grotești ale liderului Hexagonului nu sunt cauza bolii, ci simptomul ei. Franței i-ar trebui un Moise. Un dascăl bun. Iar nu un mereu nou Bonaparte în mizerie.