Înțeleg prudența oficialităților de la Ierusalim, care au ezitat să condamne violarea brutală a ordinii mondiale și a dreptului internațional de către Rusia lui Putin. Dar reticența lor nu e totuțși admisibilă.
Șeful diplomației israeliene, Lapid, a criticat cu jumătate de gură Moscova, dar premierul Bennett tace mâlc, ferindu-se să osândească în mod clar războiul de agresiune dezlănțuit de Rusia în cel mai pur stil hitlerist.
Cum spune ”Times of Israel” just, bazele militare aeriene și navale ale Rusiei sunt în Siria (la o aruncătură de băț de statul evreu). Bateriile ei antiaeriene sunt perfect la curent cu raidurile antiiraniene ale aviației israeliene, care încearcă să-i împiedice pe ayatolahi, în speță Gărzile Revoluționare, precum și Hezbollah să-și instaleze o prezență militară puternică în Siria. Al cărei dictator, Assad, un satrap al lui Putin a felicitat Rusia, ca și Iranul islamist, pentru incursiunea militară în Ucraina.
Or, până în prezent funcționează un soi de pact de neagresiune mutual, care determină Rusia să nu-i avertizeze pe iranieni înainte de a fi atacați, iar pe israelieni să-i lase în pace pe ruși.
E normal ca statul evreu să nu fie entuziasmat de ideea de a-i supăra pe ruși. Acesta e și motivul pentru care, spre rușinea autorităților israeliene, Ierusalimul a refuzat să livreze Ucraine arme defensive și, mai ales, scutul antirachetă Iron Dome.
Dar Israelul riscă să rămână singur și izolat într-o lume care a înțeles totuși dimensiunea fără precedent, de la cotropirea nazistă a Poloniei, în 1939, a invaziei ruse în Ucraina. N-ar fi o lovitură de maestru a unei diplomații care ar trebui să acționeze în siajul Decalogului nu să se decupleze de la bunul simț și de la comandamente morale și politice elementare.